scrisorideacasa – Aurelia Obreja

Unei inimi

Nu ți-am scris demult. Ah, suflete al meu. Oare, mai aștepți scrisori de la mine ? Am uitat să scriu. De mână. De dragoste. De bucurie. De viață.

Știi, se zice că în lumea noastră e un fel de carantină. Stăm cu toții în casă. Bem ceai, privim televizorul, ne temem să murim. Dar, cel mai mult – ne temem să trăim. Chiar și dinaintea stării de urgență. Mi se pare că noi demult trăim într-o pandemie. Stare de urgență prelungită. Azi s-au mai infectat 74 de persoane. Știri de ultimă oră.

Nu despre asta vreau să-ți scriu, nu despre asta. Hai să-ți povestesc despre alte inimi. Inimi ca și tine. Despre oameni. Despre dincolo de oameni. Despre albastrul cerului și despre răbdare. Oamenii obosiți se culcă în palma caldă a lui Dumnezeu. Acolo e loc pentru toți. Și despre ce-o să mai vrei tu. Tu știi să asculți. Oare, când o să învăț să te ascult și eu ?

Să începem cu oamenii. Sunt oameni-ploaie. Oameni care știu să fie apă. Care știu să curețe tot ce nu mai servește. Știu să spele și să se lase spălați. Strop cu strop. În timp util. Pe ei nu-i interesează nimic. Nici chiar o umbrelă plictisită. Nici chiar oglindirea unei tristeți într-o băltoacă. Da, doar copii se mai pot bucura de ele. Doar nebunii se plimbă în ploaie. Doar nebunii. Unde sunt nebunii? Auzi? Plouă.

Sunt și oameni soare. Oameni care dăruiesc generos din lumina lor. Ne mirăm: oare, de unde aceștia au atâta energie? Ei au o baterie direct în inima lor. De acolo se încarcă cu bucuria vieții, cu bucuria darului, cu bucuria de a fi la locul tău. Simplu. Ei doar trăiesc, se bucură, dăruiesc. Ei doar trăiesc.

Mai sunt și oameni copaci. Da, oameni cu rădăcini adânci. Cu privirea agățată în albastrul cerului. Te ascunzi în umbra lor și taci. Acolo e mult răcoare și liniște. Ești în siguranță. Dragostea nu are nevoie de cuvinte.

Ahh, oamenii flori. Ei se împart în felurite categorii. Flori de sezon. Fiecare își are perioada sa de creștere. Florile înfloresc doar atunci când e timp potrivit. Oamenii, însă, decid să înflorească după dățile din calendar. Ei știu mai bine. Ei planifică. Romanițe, iriși, bujori, crizanteme, ghiocei, brândușe, narciși, trandafiri, lalele. Multe flori sunt. Dar, cei mai frumoși oameni-flori, sunt acei care înfloresc fără să se întrebe: Cum este să înflorești? Cum este să fii floare ? O să fiu o floare parfumată? Cine o să mă iubească, cui o să-i dăruiesc din frumusețea mea? Nu, acești oameni-flori doar Sunt. Ei știu să crească, să înflorească, să fie. În bătaia vânturilor. În mijlocul unui câmp.

Și mai sunt oameni frunze. Oameni-tăceri. Vorba le este calmă, caldă, cumpătată. Și rece, uneori. Au așa o tristețe, inexplicabilă parcă. O vezi în ochi, pe frunte, pe mâini, pe buze, pe inima lor. Și, nu e o tristețe tristă, nu. E o tristețe liniștită. Un fel de a fi. Cine știe, poate asumarea unor răni și trăirea lor în demnitate îi face să fie așa. Sau smerenia, sau resemnarea, sau detașarea înțeleaptă de tot ce-i fals.

Cu ei e potrivit să taci. Acești oameni îți aud și îți ascultă tăcerea. Apoi, e multă pace în inima ta. Pentru că și tăcerea vrea să fie ascultată. Cine mai stă să ne asculte tăcerile? Cine?

Și oamenii pietre. Oamenii temeinici din viața ta. Care știu să te ajute la construcția și la arhitectura inimii tale. Ei sunt o parte din inima ta.

Ce-ar mai fi de zis este că toți acești oameni, sunt doar oameni. Cu părțile lor bune și cu cele rele. Ei intră și ies diferit din viețile noastre. Uneori, ca o ploaie, ca un soare, ca un copac, ca o floare, ca o frunză, ca o piatră. Ca o binecuvântare sau ca o lecție. Apar și dispar, doar atunci când e timp pentru asta. S-ar putea să nu dispară niciodată. De fapt, nici nu plouă în fiecare zi, nici nu vedem cum înfloresc florile. Da, noi doar știm, așteptăm și trăim asta. De fiecare dată. Înseamnă că noi purtăm toți oamenii în noi?

Iată, inimă dragă, despre oameni a fost scrisoarea mea. Dar, tu știi mai bine decât mine, cum e să cânți despre ei. Tu le simți pulsul, ritmul, iubirile, dorurile, amarurile, visele. Viața. E viață doar. Oameni doar. Chiar și în mijlocul unei pandemii de talie mondială. Oamenii și inimile lor, mereu își văd de drum. Acum, oamenii învață echilibrul. Dintre: a gândi, a simți, a fi.