My first Erasmus+ experience in Lithuania|#openbadges

Erasmus+ este mai mult decât o experiență internațională. Este despre oameni, diversitate, viziuni, cultură, bariere, piste de decolare, asumare, implicare, schimbare, zonă de confort.

Un început tare bun să evoluezi. Să-ți schimbi un pic unghiul, perspectiva din care te uiți la procesul de învățare, dezvoltare și creștere personală. Este o posibilitate de a privi lumea cu alţi ochi. Tot ai tăi, dar, totuși actualizați.

Hai să vă povestesc despre ce și cum a fost!

STUDY VISIT Badge-Based Recognition, practices in Lithuania

Linia roșie a vizitei de studiu, a fost open badges system, folosit în educația tinerilor din Lituania, pentru a le recunoaște și a le aprecia competențele. Un badge (insignă digitală) se obține în urma participării, implicării și realizărilor tale. Apoi, ai de completat câteva task-uri, ca dovadă a competenței obținute.

Găsesc foarte util să-ți fie recunoscute competențele, care credeai că sunt mai puțin importante, pe care le practici în viața uzuală și care te reprezintă.

Adică, tu poți învăța oricând și oriunde, în orice fel vrei. Și asta se recunoaște. Chestia cea mai faină – mai multe insigne, înseamnă mai multe competențe dezvoltate, pe care le poți structura într-un CV file și care îți vor fi de real folos la angajare.

Un concept nou pentru Republica Moldova, pe care urmează să-l promovăm. Sunt tare curioasă cum vor reacționa tinerii la această inovație. E timpul să încercam sistemul de insigne digitale și în educația noastră, formală/ non-formală.

Mai multă informație în acest sens, puteți citi aici , sau puteți privi aici.

Ce părere aveți despre această modalitate de recunoaștere a învățării?

Mai jos atașez fotografii din cele 5 zile de studiu, unde am avut ocazia să vedem cum funcționează acest sistem în diferite instituții și organizații. De asemenea, puteți accesa și link-urile.

De ce am împărtășit cu voi prima experiență Erasmus+ ? Simplu.

Vă îndemn să explorați, să încercați, să gustați din experiențele internaționale. Sunt tare gustoase și interesante.

Puteți urmări oportunitățile aici :
Erasmus+ Youth. Info Centru in Moldova /  #diez / youth.md /civic

Și la desert, câteva fotografii din Vilnius, capitala Lituaniei și din Kaunas, al doilea cel mai mare oraș după Vilnius. Cu siguranță, această țară baltică, are ce arăta turiștilor. Centre vechi, arhitectură, străzi, biserici, istorie, ferestre frumoase și tot ce vrei sau tot ce ai nevoie să vezi.

Sunt inspirată și tare curioasă să aflu ce va urma. Mulțumesc pentru această experiență. Tuturor oamenilor care au făcut parte din ea.

Cu recunoștință, A.O.

Bucuria de a înțelege că totul are sens

 am lăsat în palma vântului 
toată tristețea despre care
nu-ți pot spune în cuvinte

am lăsat în ochii cerului
tot albastrul pe care
nu-l pot vedea încă

am lăsat la margine de pădure
florile pe care nu le-am putut înflori

am lăsat într-un biet ceas
frica de a pierde timpul

am lăsat într-un ulcior
apa care nu-mi poate alina setea

am lăsat în voia lui Dumnezeu
certitudinea că totul are sens
și cum să nu mă bucur?

apropo, au înflorit ghioceii ? 

Bucuria de a dărui

… pentru că Mai fericit este a da decât a lua! (Fapte 20,35)

Ce poți să dăruiești în fiecare zi ? Simplu.

  • Oricum dai ceea ce ești. Că trebuie să scoți de undeva acel dar. Ceea ce ai acumulat pe drumul tău. Dacă omul de alături vrea. Că nimeni n-are nevoie de salvatori care sa vină cu soluții geniale. Să analizeze din prisma propriei experiențe și să-ți spună „Eu știu cum trebuie. Fă așa”.
  • Dăruiește ascultare. Iubire. Atenție. Și iarăși, dacă omul vrea să primească. Creează spațiul potrivit pentru o discuție. Nu forța. Fii sincer și deschis. Fii delicat și înțelege vulnerabilitatea omului. Că e tare frumoasă. Uneori, să asculți în tăcere poate fi cel mai mare dar.
  • Dăruiește nădejde. Încurajează-l. Dă-i omului un fir de iarbă verde, de care se poate agăța măcar un pic, ca apoi să găsească ajutor în resursele interioare.
  • Zâmbește oamenilor. Cuprinde-i, atunci când simți că au nevoie. Sau fără nevoie, pur și simplu.
  • Poți dărui în fiecare zi. Fără a cere ceva în schimb. Fără așteptări. Cu smerenie și iubire.
  • Și încă ceva, să ne învățăm și a primi. Să acceptăm cu deschidere ceea ce ni se oferă. Că și asta e important.

Darul din inimă este fără de preț, e bucurie în formă pură. Hai să ne bucurăm și să dăruim. Azi și în fiecare zi. Fără motive speciale. Pur și simplu că suntem oameni.

când dau oamenilor
bucăți din mine
inimile noastre 
se împletesc și cântă

cât ne avem unii pe alții
ne putem uita în ochii
dragostei 
ne putem uita în ochii
noștri

oamenii au nevoie
de oameni 


Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte cineva
Cînd nu mai poţi nici spune şi nici plînge
Să simţi inima mea ca pe a ta…

Şi totdeauna dăruitorul îşi revendică darul.  –Pr Dumitru Stăniloae

BUCURIA de a fi

În ultima vreme mă gândesc mult la bucurie. Adevărată, firească, sinceră.

Cum să mă bucur fară să aștept ocazii importante și grandioase? Iată așa, pur și simplu. Pentru că sunt. Pentru că trăiesc și pot vedea această lume.

Bucuria de a fi tu însuți.  I motiv.

Fix așa cum ești în acest moment al vieții. Că de aici începe călătoria.Când știi cu cine ai de făcut drumeție. Și când mai știi că în această ecuație, nu ești niciodată singur. NICIODATĂ.

Să fii tu însuți nu-i simplu. Dar, nici complicat. Ai nevoie de sinceritate și curaj.

Să ai sinceritatea să te vezi așa cum ești. Să scoți de pe tine tot ce nu-ți aparține. Să arunci măștile de om frumos și cumsecade, mușchii faciali încordați cu falsitate, politețea managerială, etichetele și proiecțiile altor oameni. Tot, tot, tot. Ca să te vezi în vulnerabilitatea și autenticitatea adevărată.

Să ai curajul să smulgi buruienile uscate, care nu-ți mai folosesc și să sădești lumină. Atâta cât încape în sufletul tău.

Apoi stai cu inima deschisă, te uiți la soare și la lună. Mulțumești și te bucuri. DA, te bucuri cu adevărat și respiri. AER curat!

De ce să pretinzi că ești altcineva? Tu oricum știi cine ești. Fă primul pas și ia omul din tine de mână. De ce să nu-ți asumi albul și negrul? De ce să sari peste limitele tale, dacă aceasta este măsura la care ai ajuns până acum? Și e bine așa. Mergi cu iubire și lumină mai departe.

Ce tot căutăm? Dacă avem o inimă cu care putem IUBI.

Hai să ne bucurăm împreună.

Constantin Noica

Trei poeme filisofice pentru Sanda, fragment

Căci bucuriile noastre nu sunt desfătări deşarte şi dacă unul se bucură de un automobil, altul de-a putea face poezie, unul de o biată libertate, altul că se poate ruga lui Dumnezeu, bucuria cea mai mare este că au reapărut bucuriile. Că plictisul şi cenuşiul ce se întinseseră peste noi lasă loc culorilor şi înţelesurilor proprii. Ce putem desface noi? Ce putem denunţa noi, ca scriitori aceia care vă plac? Şi cui? Unei lumi obosite care vrea doar spectacolul zbuciumului nostru în gol? Dar putem face lăturiş câte ceva şi putem pregăti o Carte a Facerii pentru cei tineri, pe care bucuria noastră de a încolţi până şi în stâncă, îi va modela pentru ceasul în care vor putea făptui sub lumină. Nu-ţi voi trimete draga mea cartea despre timpul nostru căci asemenea cărţi nu se scriu în crâng. Dar dacă e adevărat că trăim într-o lume în care nimeni nu ştie nimic, atunci de pe cărările noastre vă strigăm acesta.

Respir

Poezia e fereastra mea. O deschid și respir.  Aer proaspăt și veșnicie. La limita imposibilului.

Mă uit în ochii ei și îmi văd începutul inimii, care înflorește. Iubește și simte. Prin cuvânt. Sau mai bine zis, dincolo de cuvânt… Acolo este taina. Acolo se spune ce nu se poate spune. Acolo se simte ce nu se poate simți. Acolo e frumusețea în toată plinătatea ei. 

Îți închipui ?, uneori văd cuvintele care ies din timp și se transformă în păsări ce zboară în albastrul infinit al cerului. Ce nebune și frumoase sunt atunci. Vreau să le prind și să le așez pe albul din foaie.  Să le scriu cu vârful sufletului. Să le scurg în pahar și să le beau până la ultima picătură. 

cuvintele mele sunt anonime
și eu odată cu ele
călătorim prin timp
și căutăm răspunsuri
la adevăruri demult știute
 
poate într-o zi
ne vom bucura împreună
de picătura de rouă
de la începutul
firului de iarbă
 
nu sunt poet
sunt doar 
o poezie
 
în fond
nimic nou
sub soare

doar un vers alb
care vrea să fie
vi
ață
dintre tu și eu

Scrisori despre ceva

Hai să-ți citesc scrisori
Cu margini de lumină,
Dragoste epistolară
Dintre mine și viață.

Unde ambele ne scriem
Despre ceva:

Că timpul e o invenție
A oamenilor grăbiți,
Care au uitat
Să trăiască.

Că dincolo de cuvinte
Nu e nimic altceva,
Decât inima mea
Care vrea să fie verb.

Că roua dimineții
Sunt lacrimile
Pe care nu le-am putut
Plânge.

Că metaforele
Sunt doar niște fulgi
Care se topesc în
Trei secunde.

Că lumina
Merge la braț
Cu întunericul
Iar, uneori
Dansează împreună.

Că florile mereu înfloresc
Atunci când eu nu văd
Oare unde mă uit?

Liniștea într-o ceașcă de ceai

Ea este mereu cu mine. Stă cuminte fix la începutul inimii, acolo unde se întâlnește cerul cu pământul, pentru a-și citi scrisori de dragoste.  

Mă privește cu ochii blânzi. Așteaptă să-mi termin jocul nonsens și să revin acasă, înainte de a se înnopta. Știe că mă întorc de fiecare dată.

Când ajung, îmi spune să fiu aici, să am încredere în ce se întâmplă. Că totul va fi bine și că eu sunt așa cum sunt. Că așteptările altor oameni sunt doar proiecțiile lor. Și că noi toți suntem oglinzi, care au nevoie de iubire.

Apoi îmi dă apă. Beau și mă gândesc că nici nu am observat ce sete îmi era. Și râdem împreună. Cel mai des râdem de orgolii deșarte, de trufii ieftine, de lipsa esenței, de viață artificială, de triunghiul dramei și de alte nimicuri care îmi fură din blândețea și smerenia inimii.

Liniștea îmi dăruiește puterea și certitudinea că am suficiente resurse interioare pentru a-mi continua drumul. Așa cum pot. Important să fie adevărat și cu lumină.

Liniștea îmi oferă spațiu pentru a căuta adevăruri și sensuri.

Liniștea îmi oferă foaie curată pentru a crea și a mă spala cu roua cuvântului.

Liniștea mă ajută să rezonez mai bine cu mine, pentru a nu purta tot felul de măști.

Liniștea e o fată în rochie albă, care se pierde în albastrul cerului … pentru a se regăsi în frumusețea inimii ei și a celor din jur.

Dar liniștea ta cum e ? Ce culoare au ochii ei ?

sau poate ești ceaiul
din ceașca mea?

îmi strigi
fiiaici fiiaici fiiaici

ce se află
dincolo de 
apa fierbinte ?

bună seara, liniște
eu am chef de confidențe 

în inima mea ninge
cu fulgi fierbinți
de dragoste 
 
cu oameni
cu visuri 
cu speranțe
 
croșetez din ei
o bucurie simplă
și adevărată 

a mea a ta 
a noastră
 
știu că fulgii 
nu se topesc
pentru că
nici dragostea
nu cade
niciodată
 
acești fulgi 
au libertatea lor 

îi poți prinde
doar cu inima 
deschisă și albă
 
pentru că iarna 
este un fel de a fi 

Arta de a iubi toamnele

Toamna nu suportă ifosele oamenilor grăbiți și respirațiile sacadate. Ea nu-ți permite să-i calci cu ambele tălpi frunzele, care au aterizat cu grație și durere de prin vârfuri de copaci. Vrea să fie sigură, că meriți cu adevărat să-ți descopere taina ei.

Am văzut oameni care accelerează pașii. Neatenți și repeziți strivesc tot ce le stă în cale. Nu văd. Nu aud. Nu simt. Sunt preocupați doar de grijile acestei lumi.

Dar, am văzut și oameni care dansează cu toamnele. Și vals și horă și ce vreți. Ei merg calm, fără grabă, fără așteptări grandioase. Pur și simplu își permit să vadă, să audă, să simtă. Așa cum este.  Au inimi conectate cu viața. Iar, prin foșnetul frunzelor ruginii aud frumusețea unui început de lume. În toți acești oameni m-am văzut pe mine.

Toamna numără respirații și pași, ritmuri și tempouri, oameni și oameni. Una dintre cele mai înțelepte toamne.  Sau, mai bine zis, abia acum am observat această caracteristică valoroasă a ei. Frunzele cântă armonios și blând la harpa inimii mele.

Iar, inima asta, știe ea ce știe. Și toamnele to t…

d67aca3c27f409d20f632d833e9abd3d1033090710.jpg

Ce pot să-i ofer în schimb?

Să fiu recunoscătoare și bucuroasă. Pentru că este. Pentru că sunt. Pentru că putem simți împreună o frunză, o adiere de vânt, o picătură de ploaie, un copac, un cer, o viață.

Confidențe cu toamna ? Da.

Pentru că a iubi toamna este o artă.

Scrisoare mamei

Iubită mamă,

pentru că tu nu ai început și nici sfârșit,

pentru că tu nu mori niciodată,

pentru că tu ești fântâna vieții pe Pământ, din care tot Universul bea apă,

pentru că tu poți ajunge și dincolo de cer, privind în ochii copilului tău,

pentru că în tine trăiește Eva, cu seninătate de început de lume,

pentru că sunt mii de „pentru că” – prin care-ți pot justifica Dragostea măreață și gingașă pe care ți-o port.

Inspir și expir. Privesc această foaie albă, goală, nouă. Am intenția să-mi înșir gândurile despre tine. Dar, ahhh, acest alb imaculat, cred că este doar o figură de stil, tot despre tine. Nu am știut că cele mai naturale și simple trăiri se exprimă atât de greu.

Tu ești:

dragostea care îmi asigură veșnicie,

dragostea care mă înalță,

dragostea care mă purifică,

dragostea prin care mă pot vedea ca printr-o oglindă,

dragostea pe care doar o mamă o poate oferi.

În fiecare zi, eu devin femeie. Femeie din femeie. Pasăre măiastră care cântă melodios, încet, lin, despre arta de a iubi. Vai, dar câte încap în acest cuvânt – mister, delicatețe, mirare, frică, dulceață, bucurie, exaltare, perfecțiune, haos, speranță, tandrețe și mii de așteptări. Și toate, rând pe rând, ca pe-o taină veche, mi le transmiți tu.

Am moștenit de la tine cerul. Mi-ai dăruit un cer de o seninătate absolută. Un albastru care îți taie răsuflarea și te întoarce pe dos. Ochii tăi, mamă. În adâncul lor de fiecare dată te regăsesc pe tine. Iar și iar, iar și iar. Ca un dans ce nu se mai sfârșește. Un tango care te amețește. Îți șoptește, cât de incontestabil e să respecți mișcările dansului.

Am moștenit de la tine bătăile inimii. Ne suprapunem perfect, mamă. Noi vibrăm împreună. Înțelegi ? Noi vibrăm într-un tempou. Se zbate aceeiași viață, același puls. Și nu contează dacă se zbate ca la un iepure nebun, după care se fugărește un lup, sau ca la o broasca țestoasă care și-a uitat drumul spre casă. Ele bat simultam.

Pentru că tu mamă ești.

Pentru că eu fiică sunt.

Pentru că ne leagă cerul și pământul. Soarele și luna. Inima mea și inima ta. Aproape sau departe, târziu sau devreme. Așa se întâmplă mereu. Pentru că altfel nuștiu dacă ar putea fi.

Am moștenit de la tine zâmbetul și puterea. Puterea de a zâmbi. Și să nu crezi că fac un simplu exercițiu în care încord și relaxez mușchii faciali, ca să par fericită. Eu am învățat să zâmbesc cu inima. Așa cum faci tu de fiecare dată, când norii grei se lasă pe umerii tăi. Acest zâmbet, este unul dintre cele mai bune instrumente din viața mea. Mă ajută să construiesc. Știi tu, atunci când se prăbușesc tragic și zgomotos toate…visele unui om.

Zâmbesc. Zâmbim împreună, mamă.

Am moștenit de la tine lacrimi și putere. Putere de a plânge. Pentru că știu, astfel mă autopurific și apele îmi devin mai limpezi. E frumos, e atât de frumos uneori să poți plânge. E o trăire eliberatoare și pură.

Am moștenit de la tine iscusința de a plămădi aluat. Să-l întind așa încât să nu-mi mai rămână gram de forță. Să fiu bună, răbdătoare. Să pun cu grijă plăcintele în cuptor. Și să aștept. Mă așez cuminte pe scaun și aștept. În viață toate își au timpul lor. Nu mă grăbesc. Eu știu, mamă. Eu știu să nu mă grăbesc.

Am moștenit de la tine măiestria de a apleca capul. Să stau în genunchi și să mă rog. Să vorbesc cu Dumnezeu. Să nu mă tem niciodată că El ar putea să nu mă audă. De mică îmi tot zici că nu sunt singură, El e mereu cu mine. Iar eu te-am crezut, pentru că ești mama mea. Și astfel mi s-a așezat Dumnezeu pe ochi, pe nas, pe gură, pe inimă, pe toată eu, pe întreaga mea Viață.

Am moștenit de la tine un copac. Un copac care se ține strâns de pământ prin rădăcinile sale adânci și puternice. Nu îi este frică de vânt sau furtună. Nu îi este frică atunci când un copil obraznic aleargă spre el și îi rupe crengile. E verticalitatea mea, mamă.

Am moștenit de la tine un fir de iarbă verde. Iarba nu se teme că va fi călcată atât de dur în picioare. Iarba știe să accepte. E curajul meu, mamă.

Am moștenit de la tine o sămânță de grâu. Sunt liniștită. Pentru că știu, mereu o pot sădi, iar ea mereu va da roade. E speranța mea, mamă.

Am moștenit de la tine o floare. Cea mai simplă floare de pe Pământ. Uneori, o pun la ureche, râd și strig în gura mare – floare la ureche. Și totul în jur devine mai accesibil, mai ușor, mai liber.

Am moștenit de la tine o piatră. O piatră care tace și ascultă durerea altor oameni. Ea nu se revoltă niciodată, nu demonstrează nimănui nimic, nu vrea dovezi. E empatia mea, mamă.

Am moștenit de la tine o pâine. O pâine caldă, proaspătă, din care ies aburi. Îi simți? E căldura mea, mamă.

Am moștenit de la tine o pasăre. E albă, neînfricată și tare rebelă. Îi plac orizonturile largi și diminețile senine. E libertatea mea, mamă.

Am moștenit de la tine o frunză. Ea se rotește îndrăzneț prin vântul galben de toamnă. Dansează, zboară, planează, cântă și tresare atunci când cineva o ia în mâini ca să o admire. Și se bucură că poate oferi ceva în schimb. E sufletul meu, mamă. Suflet care poate iubi.

Și care te iubește cu iubirea de la începuturi. Îți imaginezi iubirea de la începuturi? Dacă nu, închide ochii și ascultă tăcerea din tine. Ea îți va povesti despre liniște și măreție. Aceiași formulă are și iubirea mea.

Te descopăr atât de luminoasă, diferită, angelică și mă mir de binecuvântarea de a-ți fi fiică. Tu ești lumină. Ești zbor.

Ia-mă de mână. Învață-mă să zbor.

Zburăm împreună, mamă.

Fiica ta.

d1738afa07cc8e7c93adba17c6e48115
Pictură : Trent Gudmundsen