Părintele Iov (Vadim Cristea) – monahul care te învață arta de a trăi frumos

Părintele Iov (Vadim Cristea), 2015, în cabinetul de Educație Creștin Ortodoxă, L.T. I. L. Caragiale, Orhei

Așa l-am văzut prima oară, în clasa X-a. Ne aștepta. Își aștepta discipolii la ora de Educație Creștin Ortodoxă. Cu dragoste. Pentru că altfel nu poți preda această disciplină. Atitudinea prietenească și caldă mi-a trezit curiozitatea pentru cunoaștere, setea de frumos, setea de Adevăr.

Am simțit, pur și simplu, că ceea ce dorea să ne învețe era mai mult decât materie. Era cuvântul lui Dumnezeu, era misiunea de a ne spori credința, fiindcă Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. (Mt 4, 4)

Printr-o evoluție firească și simplă, profesorul de religie a devenit prieten. Al sufletului. El m-a învățat dragostea pentru Hristos, pentru oameni, pentru cultură și pentru munți.

Vă invit să-l cunoașteți prin prisma gândurilor expuse în următoarele răspunsuri. Să aveți lectură cu sens.

Cum începem să ne rugăm ?

Cum începem a discuta cu un prieten, spontan, de la sine, mai ales când dorim a ne împărtăși cu o noutate, cu un lucru plăcut sau cu o durere. Așa și cu Dumnezeu care ne e Tată și Prieten. Rugăciunea e important să o începem, mai departe se leagă, izvorăște, curge. Începem prin a ne folosi de o carte de rugăciune, unde găsim rugăciunile de seară, de dimineață etc, dar numaidecât zicem și ce avem pe suflet în acele momente, o rugăciune a noastră.

În aceste timpuri ale tulburării, cum sporim liniștea lăuntrică ?

Rugăciunea aduce liniștea și pacea. Nu accesăm noutăți care aduc frica și instaurează panica în noi, mai ales când suntem emotivi. Timpurile toată vremea au fost tulburi, mai ales pentru creștini, dar avem pe Hristos care ne este: „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6)

La ce ne poate servi deznădejdea ?

La nimic bun. Deznădejdea este, de fapt, necredința în Dumnezeu. Ea ne depărtează de El, ne întristează, ne face magnet pentru păcate și patimi, ne ruginește și ne secătuiește sufletul. Depărtează Doamne de la noi deznădejdea …

Cum lucrăm cu fricile ?

Simplu, citim Evanghelia.

Care sunt nevoile sufletului nostru ?

Nevoile sunt multe, dar cea mai importantă este nevoia de Hristos, cu care ne putem împărtăși prin cuvântul Evangheliei și Potir.

Care sunt modelele dvs în viață ?

Pentru mine, ca preot și monah, prim model este Hristos. Mă stărui a-l avea prieten, cu toate că-L dezamăgesc des. Modele îmi mai servesc diferiți sfinți la care am evlavie: Sf. Ioan Teologul, Sf. Nicolae, Sf. Trei Ierarhi, Sf. Cuv. Paisie de la Neamț, Sfinții de la Optina, Cuviosul Iov de Poceaev ș.a.

Desigur, am prieteni împreună-slujitori de la care învăț multe, dar și oameni de tot felul care îi văd inteligenți îmi pot servi modele într-un anumit moment din viață. Însă, cel mai mult mă fascinează copii, cu sinceritatea și curăția lor.

Există ceva care ați fi vrut să înțelegeți mai devreme în viață ?

Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă înțelepciune pentru a înțelege lucrurile și cred că le-a lucrat El atât de bine și le mai lucrează, încât să le pricep toate la vremea lor. Totuși aș vrea să înțeleg mai devreme până unde ajunge dragostea lui Dumnezeu.

Vă amintiți o istorie, o poveste de când erați copil, din care ați învățat ceva valoros pentru restul vieții ?

Am crescut la țară, cu încă doi frați, unul mai mare, altul mai mic și desigur făceam multe năzbâtii. Pedeapsa pentru mine de la mama era să stau cu mâinile în sus. Acum când ridic mâinile cu rugăciune în fața altarului : „ pentru păcatele mele și cele cu neștiință ale poporului”,  se face o conexiune cu copilăria. Mai obișnuiesc a glumi cu acest lucru, încât zic că de mic știam că voi fi preot, căci numai el stă cu ambele mâini ridicate în timpul slujbei.

O altă istorioară, este atunci când pe la vârsta de 4 ani am căzut într-un butoi cu must, căci era toamnă și până a mă scoate am tot băut din roada viței. Acest moment s-a întipărit în minte. Acum când zic la Liturghie cuvintele lui Hristos: Beți dintru acesta toți… Atunci când mă împărtășesc din Potir, sau botez pe careva, îmi mai vine în minte prima afundare cu împărtășire.

Care este cea mai mare putere a unui om ?

După mine, este puterea de a iubi necondiționat.

Cum ne învață Dumnezeu să ne iubim aproapele ?

Ca pe noi înșine, nefățarnic, silindu-ne acolo unde vedem că avem restanțe. E ușor atunci când începi a vedea în fiecare om chipul lui Dumnezeu în el.

Cum era, părintele Iov, copil ?

Ca copiii, când mai cuminți când mai obraznici. În general bine educat, responsabil, cu cei 7 ani de acasă, lucru pentru care le mulțumesc părinților. Mai țin minte când am trecut de la copilărie la adolescență. Era înainte de Învierea Domnului, cred că în anul 1989. Am mers cu clasa să ajutăm a face curat în curtea bisericii. Eu, fiind mai înalt, am fost ales să ajut la curățenie în sfântul altar și de atunci, slujesc la altarul Domnului, făcând curat în sufletul meu.

De ce au nevoie oamenii cu adevărat ?

De a trăi în fericire cu Dumnezeu și aproapele.

Desigur, cum fără de opinia despre pandemie, credeți că această criză ne-a fost dată ca să înțelegem ceva ?

Eu cred că nimic nu se face fără știrea lui Dumnezeu. Omul înțelept din toate trage foloase. Eu cred că e un moment în care avem posibilitatea să ne restartăm. E momentul când se vede cât de mult ne temem de moarte și nu credem în Înviere.

Cum vă petreceți timpul în perioada carantinei ?

Ca de obicei. Noi, monahii, în mănăstiri, cam toată vremea suntem într-o carantină, destul de izolați.  Slujim, ne rugăm, facem ascultările, citim, comunicăm cu credincioșii care la moment nu au posibilitatea de a veni la mănăstire, îi mai încurajam și întărim în credință. Într-un fel, ne bucurăm de liniște.

Mănăstirea Curchi îmbrăcată în cele patru anotimpuri.

Ce ne puteți spune despre vremurile grele prin care trecem ?

Nu știu dacă vremurile sunt grele, mai degrabă noi grei de cap, încât nu punem în slujba Domnului o sumedenie de oportunități care le oferă vremurile noastre.

Recomandați-ne rugăciuni/cărți/ filme pentru această perioadă.

Din rugăciuni e bine pentru perioada postului a citi din Psaltire. Pentru cei ce nu au citit niciodată Evanghelia, începeți cu asta, după mai vedeți ce cărți bune vă cad sub mână din care vă folosiți. Ce ține de filme, sunt multe bune, fiecare după preferință, doar că citiți mai întâi comentariile, să nu pierdeți timpul la un film care nu se merită.

Care ar fi Decalogul dvs ?

Nu m-am gândit la un decalog al meu, dacă tot este Decalogul dat lui Moise. După ce îl îndeplinesc pe acesta mă gândesc mai departe.

Ce mai stă pe raftul părintelui Iov: lecturi, manuscrise, schițe, idei, planuri ?

Ultimii anii mai tot timpul liber l-a luat pregătirea tezei de doctorat: Impactul monahismului asupra vieții spiritual-morale a societății ruse de la începutul secolului XIX până în prezent. Mănăstirea Optina.

Cum ne apărăm sufletul?

Prin urmarea și ascultarea de Hristos. Altă cale nu cunosc.

Lăsați-ne aici un gând bun, părinte.

Gândul meu pentru toți este acela care îl am și pentru mine, de fapt o rugăciune: Doamne ajută-ne să nu cădem în fățărnicie, să nu fim superficiali și să răspundem dragostei Tale. Amin.

pc: Roman Sturza

Ca păsări ce zboară

Metafora s-a supărat pe mine. Și eu pe ea. M-am supărat pe multe cuvinte. Și ele, sărmanele, s-au cam fâsticit, s-au blocat, s-au făcut mici și neînsemnate. S-au pierdut în amestecul meu de credință și necredință. Și tot încercam, vorba filisofului – să dau un răspuns acestei lumi. Forțam și aveam pretenții mari. De la niște biete cuvinte, vă închipuiți ? Care, în cele din urmă, nu-mi sunt decât oglindă. Și lumea, da, acea lume care-și cere insistent răspunsurile, tot lumea mea este.

Știam. Știam că va fi așa. Nu te poți juca cu cuvintele, așa pur și simplu. Că, vezi Doamne, ți-a venit ție să scrii un textuleț. Nu le poți trata cu ușurință. Cu detașare, da. Cu naturalețe, da. Cu ușurință niciodată.

Nu le poți transforma în clișee. Nu le poți arunca pe toate facebook-urile, instagram-urile, site-urile dubioase. Nu le poți umple cu superficialitate și cu toate golurile din tine. Nu poți.

Cuvintele au nevoie de un altar aparte. Pentru că, nu numai cu pâine va trăi omul.

Cuvintele, în primul rând, se trăiesc. Apoi, se exprimă cu maximă libertate. De la înălțimea unui vultur în zbor. Și, în același timp, de la frăgezimea unui fir de iarbă. Dacă cuvintele nu-ți sunt libere, proaspete, verzi, degeaba le-ai înșirat pe foi, pe cugete și pe inimile oamenilor. Degeaba. Cuvintele sunt păsări în zbor.

Nu obosi cuvintele cu frământările tale deșarte. Se plictisesc foarte ușor. Scrie, doar dacă ai ceva, cu adevărat, de dăruit. Oamenilor. Ție. Lui Dumnezeu. Mă gândesc că Dumnezeu acum râde de naivitatea mea și a cuvintelor mele. Oare, care-i poezia preferată a lui Dumnezeu ? Cu siguranță una despre dragoste. Despre dragostea dintre oameni. Sau despre creație ? Sau despre dorul după El ? Nu știu. Dar, am certitudinea că acea poezie îmi place și mie. Chiar dacă nu știu exact care e.

Cuvintelor nu le place să fie grăbite. Ele au timpul lor. Știu mai bine ca tine când vor să se nască.

Cuvintelor nu le place să fie umplute, sufocate, înăbușite de hiperbolizări și tot felul de dulcegării. Dar, în același timp nu le place să fie nici seci, fără nici o expresivitate.

A scrie autentic înseamnă să joci cu cărțile pe față. Ce să mai vorbim de cărți, să te dai pe tine insuți pe față, să scrii din vulnerabilitatea ta omenească. Și, în același timp, să exprimi mesaje cu valoare, cu adâncime, cu trăire, cu sens, cu viață, cu vibrație. Cuvintele trebuie să miște inimi.

Steindhart, cel care ne-a fericit prin Jurnalul lui, zice că : „Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinență. Poporul român e un popor foarte talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar și multă apă de ploaie. Toată lumea scrie și tot timpul. Nu-i bine. Se cere strunire, reflecție, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare și har.

VĂ rog, scuzați-mă că v-am prefăcut, uneori, în apă de ploaie. Am înțeles. Acum am înțeles și eu. Propun să încheiem un legământ între puterea voastră și dragostea mea. Promit să-mi onorez responsabilitățile. Cu puținul pe care îl am în mine și cu tot albastrul cerului.

Cu sinceritate,

un om care iubește cuvintele

Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului :
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări. 

Eminescu, 1869

12 rochii

Într-un dulap stau aranjate, așteptându-și rândul, niște rochii. Fiecare rochie e diferită și unică. E altfel. E anume așa cum ar putea fi doar acea rochie.

Da, toate sunt rochiile mele. Care le-am moștenit, care le-am ales singură, care mi-au fost cusute la ocazii speciale, care le-am primit în dar, care le-am mai găsit pe la second-hand. Cert este că toate-mi aparțin și pe toate le îmbrac. 12 rochii. Toate sunt lungi, toate ajung până-n pământul feminității, nobleții și a tandreții din mine. Toate sunt foc și apă, cer și pământ.

Am o rochie pe care o îmbrac când tac. Mă așez cuminte la o margine de lume și ascult. Ascult liniștea. Ascult cum se naște vântul și cum înfloresc ghioceii. Ador să ascult cum înfloresc ghioceii. Și, în ecoul lor, îmi mai aud tresăririle timide ale inimii. Ce faci, când de la atâta gălăgie nu te mai auzi? Ce faci când îți pierzi oglinda ? Eu tac, ascult, observ, sunt atentă la fragilitatea acestui moment.

Mai am o rochie curioasă și nebună. Aleargă prin băltoace, explorează, simte, greșește, se murdărește. Uneori, o invidiez pentru curajul de a trăi exact așa cum simte, pentru echilibru dintre nebunie și asumare. Ce-i drept, ultima perioadă o îmbrac mai rar. Avem noi niște neasumări la care mai lucrăm. Bună rochie, printre preferatele mele.

O rochie pe care o îmbrac doar când sunt cu mine. O rochie în care merg desculț prin verdele ierbii. O rochie în care simt albastrul cerului deasupra capului și pământul sub picioare. În ea, știu că eu mă am pe mine, că sunt susținută, că sunt în voia Domnului. Și totul este bine, fix așa cum este în acest moment. Chiar dacă nu-i așa cum îmi doresc. E un fel de rochie-echilibru, care combină simplitatea, inteligența și credința. Doar că, această haină se poartă numai curată, cu inima liberă, cu spiritul pur. Are nevoie de multe spălări. Secretul ei stă-n încredere.

Mai este una, rochia care nu știe ce vrea. Îmi place de ea. Nu-i deloc confortabilă și are pretenții mari. De la ea și de la toată lumea. Ne supărăm des. Și ce proces amuzant de învățare avem împreună. Eu nu înțeleg cum s-o port, ea-mi zice că nu vrea multe de la mine. Doar să am mereu spatele drept, să știu ce vreau, să fiu determinată. Să devin mai bună, mereu mai bună, niciodată nu-i suficient, niciodată nu-i așa cum vrea ea.

Uneori, mi-i tare greu s-o car pe mine, e grea. Mă dor umerii. O îmbrac din ce în ce mai rar. Am făcut o înțelegere, știe că mi-a fost utilă cândva, știe că o înțeleg. Acum, avem doar niște scurte promenade împreună.

Rochia care se ascunde și așteaptă să fie găsită. O îmbrac atunci când uit de mine. Doar câțiva oameni știu să mă recunoască în ea. Oamenii care mă iubesc.

Rochia care crede că-i tare deșteaptă. O fi ea, într-o oarecare măsură, dar e tare amuzantă cum își creează tot felul de înfrumusețări și artificii. Îi plac aparențele și e fixată pe detalii inutile. Când o îmbrac, mă pierd în mii de gânduri, amintiri, reverii, nostalgii. Un fel de rochie care are nevoie de iubire. Din acest motiv apelează la nuanțe care ar ajuta-o să-și exprime această necesitate. Imatură și naivă.

Într-o zi, chiar m-am supărat pe ea. Am vrut s-o arunc, s-o uit, s-o ard. Dar, totuși, e rochia mea. Așa cum este. Are loc în garderob. Se mai întâmplă s-o îmbrac, fără să conștientizez. Cunoscându-ne deja, știm care ne sunt limitele. Cel mai frumos e că râdem împreună. Râdem de noi. De cum avem nevoie de iubire și nu știm să o cerem în alt mod.

Rochia care știe, simte, poate. Știe că știe, știe că poate. E dintr-o colecție mai nouă. Nu știu încă să povestesc despre ea. Știu doar că e puternică prin modestie, eleganță și începuturile plăpânde de înțelepciune. E mai mult tăcută, tainică, profundă. Și, în același timp, atât de adevărată. O rochie nobilă. O îmbrac doar când știu exact că am s-o pot purta cu demnitate.

În ea mă simt cea mai frumoasă femeie de pe pământ.

Rochia care descoperă, învață, explorează. E cea mai practică din toată garderoba. Vrea să cunoască, să afle, să acumuleze. Îi plac cărțile bune și oamenii care sunt asemeni cărților nescrise. Adică, oamenii de la care poți învăța.

Mai este una, e cam sfioasă. Nu mi-i dragă, dar m-a ajutat de multe ori. Nu e o rochie la modă. Are o frumusețe a ei, îndepărtată, ca un ecou. Nu o prea aud, încă. Stranie rochie, nu-nțeleg cum se poartă. Or eu trebuie să cresc, or rochia nu-i pentru mine.

Rochia în care alerg de mine însămi. Cea mai complicată rochie. O îmbrac cu ușurință, o dezbrac dificil.

Rochia în care sunt vulnerabilă. Despre ea n-am ce scrie. E curajoasă și vulnerabilă. Asta o face frumoasă.

Rochia în care totul este la timpul prezent. În ea toate-mi sunt bucurie. E ușoară, miroase a cer. Cred că am primito-n dar de la Dumnezeu. El ne-a dat poruncă să ne bucurăm, să trăim, să ne folosim talanții, să ne iubim, să fim fii și fiicele Lui. Să acceptăm invitația la frumusețe și la veșnicie.

Toate rochiile ating pământul și începuturile de femeie. De la rochia Evei și până la rochia mea. Fiecare femeie își creează propria garderobă. Așa cum vrea, cum poate, cum știe mai bine.

„Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă. ” Ce am învățat de la mărturisitorii credinței ortodoxe, foști deținuți politici ai sistemului comunist ?

Nici un cântec alb nu vine
fâlfâind pe cer
cu o stea si pentru tine,
Lerui, Doamne, Ler

R. Gyr, Colind ceresc

Colind pentru foștii deținuți politici, LS Iași, 2019

Niciodată nu m-aș fi gândit pe unde mă vor duce pașii în anii de studenție. Am trăit o experiență care nu se învață nici într-o facultate. DA, cred că cel mai generos dar pe care l-am primit în această iarnă, a fost să cunosc câțiva dintre foștii deținuți politici ai temnițelor comuniste, care sunt stabiliți cu traiul în Iași, Constanța, București și Brașov.

Împreună cu colegii din Liga Studenților, am mers să-i colindăm. Desigur, turneul de colinde a fost doar un pretext de a-i cunoaște și de a le asculta istoriile cutremurătoare, sensibile, profunde, pe alocuri greu de perceput.

În acest text, am intenția să-mi împărtășesc trăirile și lecțiile care le-am descoperit în ochii acestor bătrâni. Ochii lor, în care erau dizolvate: suferința, groaza, întunericul, curajul și credința. N-o să le inșir aici istoriile de viață. O să povestesc ceva dincolo de biografie – despre LUMINĂ. Oameni care au pătimit, dar au ieșit învingători. Chiar și mai mult, au binecuvântat și au iertat închisoarea.

Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă şi rece în care şi pe Tine Te‑au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi ocară şi Te‑au azvârlit să zaci ca şi noi, flămând de adevăr şi însetat de iubire. 

Aspazia Oțel Petrescu

Marin Răducă, fost deținut politic, 19 ani de temniță, Iași

Constanța Ianolide, soția fostului deținut politic Ioan Ianolide, 23 ani de închisoare

Maria Trifan, fiica lui Traian Trifan, întemnițat timp de 22 ani

Torturile prin care au trecut depășesc limita omenescului. Durere, chin, nedreptate, cruzime, teroare. Acesta era scopul barbariei comuniste – dezumanizarea, depersonalizarea, înjosirea demnității umane, revolta omului nevinovat, reeducarea, dezicerea de credință, de valori, de adevăr, de neam. Adică, să te omoare ca om, creștin, cultură, gândire lucidă și diferită de mase. Să ucidă omenescul din oameni, să nimicească românitatea și să ne trezim fără Dumnezeu.

Din psihologia reeducării, fragmentul lui Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Reeducarea avea 4 mari etape:

1. Distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării.

2. „Autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva.

3. Batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu.

4. Angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi.

Văcărești
Suceava – sâmburele reeducării
Mislea – mănăstirea cu gratii
Târgșor – închisoarea copiilor
Jilava – pântecele chitului
Cavnic – robii din adâncuri
Baia Sprie – catacombele de plumb
Bărăganul – Pământul exilaților
Târgu Ocna – lumina din răni
Canal – Canalul morții
Pitești – răstignirea unei generaţii
Gherla – împărăţia morţii
Aiud – cetatea morţii

Doar că, în acest macabru experiment, nu le-a reușit să manipuleze o singură variabilă: SUFLETUL omului, care nu poate fi întemnițat nici într-o închisoare a lumii. În niciuna. Pentru că inima-și are rădăcinile în cer. Inima e liberă, darul lui Dumnezeu pentru noi. Ce mare dar! Să trăiești cu o enormă libertate în piept. Ce mare suferință! Să demonstrezi zeci de ani că nici un sistem nu-ți poate ucide credința.

Tu mă iartă Doamne pentru câte-ți cer,
Dar în deznădejdea-n care suntem noi
Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi.

I-am văzut bătrâni frumoși, filocalici chiar. Acea existență la limită, le-a lăsat sechele, dar nu le-a furat frumusețea și înțelepciunea. Privirea lor, din adâncul exilului, din adâncul seninătății și a sufletului plin de libertate, m-a îmbărbătat. E cea mai bună dovadă că omul e mai mult decât carne și oase.

Iar, jertfa lor m-a trezit. Conștientizarea acestei laturi spirituale pe care am cunoscut-o la bătrânii vizitați, mi-a oferit un alt grad de conștientizare, de cunoaștere a adevărului, a omului, a lui Dumnezeu.

În ochii acestor oameni am văzut firimituri de cer, culese prin suferință. Și, toate, rând pe rând, formau o seninătate. O seninătate a gândirii, a inimii, a felului de a fi, a demnității umane, a zidului ce l-au răzbit prin dragostea și credința lor.

Am învățat de la ei lecția dragostei de neam. E altfel decât să citești din cărți. E altfel, credeți-mă. E mărturie vie, e emoție, e un om care îți împărtășește din intimitatea trăirilor personale.

Lecție de credință: să te lași complet în mâna lui Dumnezeu. Să răzbați zidurile prin rugăciune. Să nu vezi cerul, dar să-ți trăiești cerul interior, să accepți invitația lui Dumnezeu la veșnicie, cu puținul pe care îl ai: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ţi‑o închin Ţie; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalţi, mă sprijinesc numai pe Tine”.

Dacă în timpul detenției au trăit în tortură, și durere, puși în situația în care să le moară tot ce e mai viu din ei, după, însă, au trăit pe verticală, în sus. Anii detenției le-au fost întorși în ani lucizi de bătrânețe înțeleaptă. Ce balanță fină are Dumnezeu.

Cântec legănat şi fraged,
Înfloriri de ghiocei
În colindă mi se-ngână
Pui de om cu pui de cer.

Simt că cuvintele mele sunt mici și neputincioase. Dar, ce pot să fac, cum pot să ușurez această dramă a neamului meu?

Să onorez experiența acestor oameni? Să învăț de la ei? Să le cunosc viețile, să le citesc cărțile, să aflu, să descopăr? Să mă rog pentru ei? Să-mi servească drept modele vii de atitudine, de credință, de putere lăuntrică, de a primi cu seninătate loviturile ? Să-mi reamintească, în momente de restriște, că încă se mai poate ?

DA! Se poate de fiecare dată. Se poate doar cu sufletul liber, cu încredere și cu credință, cu Dumnezeu de mână.

Unde ne e cerul ? Unde ne e îndrăznirea ?

C. Noica

Vă invit și pe voi să cunoașteți această temniță rece, care, undeva în adâncurile ei, are o inimă

Colegii din LS Iași relatează despre experiența turneului de colinde 2019 (6:20 – 19:00)

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Ioan (8, 32) Vă recomand să explorați următoarele site-uri:

  1. Fericiți cei prigoniți
  2. Memoria
  3. Gheorghe Calciu, cele 7 cuvinte către tineri
  4. Ioan Ianolide, Deținutul profet
  5. Adăugați voi.
Mărturisitori ai Ortodoxiei în temnițele comuniste, TRINITAS TV
Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este
Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decât poveste
Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.

Şi-am risipit atâta suflet, Tată,
În râvna mea neasemuit de mare
Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată
N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

Demostene Andronescu, fost deținut politic
Leru-i Doamne ler și iar leru-i ler,
Vin colindătorii, dați drumul la cer.

O. Vasilescu

Ce mi-aș spune mie în fiecare zi

Desigur, începutul unui nou an calendaristic nu prevestește schimbări. Tot ce se întâmplă este doar schimbarea unui număr. Atenție! nu se vor întâmpla minuni, magie și nici măcar „să fim mai buni de sărbători” nu mai funcționează după miezul nopții.

Se întâmplă să ne trăim viețile mai cu măști, mai dezorientați în sensuri și în adevărata valoare a sărbătorilor de iarnă, a Nașterii Domnului. Ne sărbătorim golurile de credință, de deșertăciune lumească, care ne este atât de apropiată…

Intenția mea nu-i despre a judeca, doar observ și simt că apa din care beau, devine din ce în ce mai tulbure, agitată, neînțeleasă, cu multă gălăgie și cu multe nimicuri. Mandarinele aduc fericire de scurtă durată. Încercăm să scurgem din noi mirare și entuziasm admirând luminițele, sclipiciurile, ghirlandele, jucăriile de pe brad și savurând olivie-ul. Știind cu toții că nu-i deloc despre asta.

Ne creăm așteptări și promisiuni pentru noul an. Ne setăm și o listă lungă cu obiective și scopuri bine stabilite. Bună treabă, doar că un pic amăgitoare. Efortul e zilnic. Schimbarea e zilnică. Pas cu pas.

Mă gândeam acum, în răscrucea dintre ani, dacă tot vine vorba, ce mi-aș spune și ce mi-aș dori mie, în FIECARE zi. Da, ați citit bine, valabil pentru fiecare zi.

În primul rând, mi-aș dori să fiu mai echilibrată și mai atentă la emoțiile, stările, sentimentele și toate trăirile prin care trec. Să le tratez cu respect și înțelegere și să le gestionez ca atare. Inteligența emoțională nu e doar un termen frumos.

Mi-aș dori să-mi antrenez puterea de concentrare, coordonarea, atenția și voința. Mai ales voința. Este o parte din mine care își așteaptă cuminte rândul, ca să fie lucrată și luată în seamă. Se vede că-i vine timpul.

Mi-aș dori să am MEREU încredere în ce se întâmplă. Să cred că toate au venit să mă învețe ceva. Oameni, circumstanțe, întâmplări, cerul albastrul și florile de câmp. Orice situație are un mesaj care mă crește. Și să cred din tot sufletul, să-mi fie dor constant de curățenia și sfințenia Celuia care a făcut cerurile și pământul. Să ard de dor și să renasc într-o tăcere, la o margine de lume, cu îngerii de mână.

Mi-aș dori să reînvăț constant arta simplității și a firului de iarbă. Să mă plimb prin vârfuri de munți, să admir înălțimea și să primesc plăcere de la procesul de urcat, care presupune dedicație, perseverență și efort.

Să trăiesc simplu, cu claritate și cu normalitate. Așa, pur și simplu, curat, sincer, naiv, asumat, curajos, cu delicatețe și bun gust.

Mi-aș dori să-mi țin aproape oamenii pe care îi iubesc și care mă iubesc. Sunt așa oameni care ne iubesc pur și simplu. Prin ei simțim cum Dumnezeu ne mângâie inimile amorțite și ne sărută frunțile încrețite. S-ar putea ca nici ei să nu știe cum îngerii li se așează pe umeri și ne privesc fix în ochii sufletului. Sunt calzi, calmi, nu se grăbesc, împărtășesc din bucuriile și tristețile personale, sunt lângă tine, chiar și când nu-i vezi. Ei sunt și gata.

Cel mai interesant, ei nici măcar nu-ți spun că te iubesc. Îți transmit asta prin starea lor, prin intențiile și acțiunile pe care le săvârșesc. Ei sunt oamenii mei. Mi-aș dori să le spun mai des că inimile noastre vibrează în același ritm.

E o formă a iubirii tainice, dar atât de evidente, care nu are nevoie de prea multe cuvinte, de întâlniri dese, de conversații lungi, de clarificări. Are nevoie de sensibilitatea inimii tale, care să prindă aceste unde. Și să rezonați împreună. Dar, și mai mult, mi-aș dori să iubesc toți oamenii. Fix așa cum sunt. Să nu-i iubesc pentru ceva. Doar pentru că sunt și respirăm același aer, că suntem oameni care au nevoie de suport și de dragoste.

Mi-aș dori să tac mai mult ca să aud mai mult.

Mi-aș dori să ofer mai mult. Pentru că vreau și pot.

Mi-aș dori să învăț bine, să profit de acești ani de studenție, sa-i scurg până la ultima picătură, ca să devin un specialist de calitate.

Mi-aș dori să scriu mai mult, să scot din mine, să împărtășesc.

Mi-aș dori să cobor în profunzime, dar să rămân ancorată și în realitate.

Mi-aș dori să-mi păstrez liniștea lăuntrică într-un mijloc de război.

Mi-aș dori să simt bucurie de la ce fac, o bucurie ca indicator că fac ceea ce trebuie.

Mi-aș dori să iert cu mai multă ușurință. În primul rând, pe mine. Și apoi e mai simplu.

Mi-aș dori să am mai multă dârzenie, determinare și încredere în a spune lucrurilor pe nume, în a lua decizii și a le asuma.

Mi-aș dori să strălucesc în creativitatea din mine care naște idei, cuvinte, activități, proiecte, impact.

Mi-aș dori ca cuvintele să nu-mi mai fie gălăgioase. Să fie puține, cu înțelepciune și cu sens.

Acum, îmi transform toate mi-aș dori în îmi doresc și încep cu pași mici, cu minte limpede și cu inima calmă, dar în același timp plină de foc, de viață, de VREAU.

Vă doresc să vă doriți și voi, ca în fiecare zi să creșteți, să vă descoperiți valoarea, să vă găsiți locul vostru în lume, să aveți grijă de voi și de oamenii de alături. Să trăiți în pace și în frumusețe, ca într-o continuă sărbătore a sufletului.

Să fim, să învățăm, să iubim, să credem, să ne bucurăm, și să cultivăm ceea ce ne dorim să devenim. Și atunci va veni schimbarea. Liniștit, firesc, cu dragoste, cu fulgi de nea, cu frunze de toamnă, cu înfloriri de primăvară și cu voia lui Dumnezeu.

Doamne ajută în toate intențiile și pornirile bune. Bucurie să avem!

Cu dragoste și cu gânduri bune, un om

Cum a fost în zidirea echipei cu Liga Studenților Iași

Sunt texte care nu se scriu, se trăiesc, pur și simplu. Sunt frunze de toamnă, care nu cad niciodată, se transformă în amintiri vii. Sunt oameni, care nu apar întâmplător în viața noastră. Oameni în care te poți vedea, activități în care te poți regăsi, drumeții în care te poți „zidi”, împreună cu echipa.

Despre Liga Studenților am aflat de la standul cu oportunități pentru studenți (a se citi boboci, doar că mie nu-mi place cum sună). Misiunea LS IAŞI este de a reprezenta interesele comune ale tuturor studenţilor din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, dar şi din alte instituţii de învăţământ, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială, precum şi crearea cadrului necesar dezvoltării personale şi profesionale a acestora. LS IAŞI se constituie drept principalul partener studenţesc al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, dorind să susţină constant universitatea în misiunea ei.

Mi-a atras atenție sigla organizației. Frumos și reprezentativ, așa-i ? Unde mai vezi ca astăzi, un grup de studenți să fie reprezentat de Sf. Gheorghe, exemplu de bărbăţie şi curaj, simbolul luptei și a dârzeniei întru învingerea răului.

Bineînțeles, a urmat scanarea paginei de FB și a site-ului. Apropo, vedeți și voi ce subiecte sunt abordate și cum LS apără drepturile studenților. Pe lângă asta, puteți observa cum a evoluat o pagină autentică de istorie.

Completat-am formularul, trecut-am prin interviu, fost-am acceptată. Venit-am la prima ședință. Ne-au întâlnit cu pâine și sare. Așa detaliu nesemnificativ, dar atât de vorbitor. E despre atitudine.

Îmi place în LS, pentru că nu este, îndrăznesc să spun, ca majoritatea organizațiilor. E ceva mai mult decât o organizație tipică și o adunătură de oameni care se întâlnesc și se despart. Echipa nu este formată din mulți oameni. Puțini, dar fiecare e deosebit prin inteligența și contribuția sa.

Și un pic despre Zidirea echipei, sună cu mult mai bine decât team-building, cu siguranță.

A fost în acest sfârșit de toamnă, noiembrie. Am mers la mănăstirea Petru Vodă din j. Neamț. Acolo, timp de 2 zile, Silvian, fondatorul LS, ne-a povestit cu dedicație și pasiune despre mișcarea studențească începând cu perioada pașoptistă și până-n prezent. Am înțeles cum stau unele lucruri la nivel de organizații studențești, am făcut diferențe: trecut-prezent și am extras concluziile potrivite. Când o să fiu mai vocală și mai înarmată cu argumente elocvente, o să-mi exprim altfel poziția în acest sens.

Cea mai inspirațional a fost urcatul în munte. Mi-am confirmat că drumurile ușoare nu prea duc nicăieri. Că este nevoie de efort, voință, răbdare. Mi-am confirmat că procesul în sine, urcatul, nu este mai puțin extraordinar decât acel – „În sfârșit!”, atunci când ajungi în vârf. Pentru ca drumul este la fel de important ca și rezultatul final. Anume mergând, îți antrenezi mușchii. Priveliștea finală e doar un bonus. Drumul în sine e creșterea ta.

Desigur, într-o zidere a echipei, oamenii se cunosc, ca să poată construi împreună. Am început și acest proces, care este în continuu desfășurare.

Toamnă, foșnet de frunze, cunoaștere, discuții, descoperiri – despre asta a fost.

LS e ceea ce am căutat. Ofer și primesc. Cresc și învăț. Comunic și simt. Îmi place.

Vă încurajez să căutați oameni și misiuni cu care să rezonați. E important și util. Ajută la zidirea propriului sens.

noiembrie, 2019

Scrisoare Centrului de Tineret Orhei

Mă tot gândeam ce să-ți scriu, cum să-ți scriu, despre ce să-ți povestesc, pentru ce să-ți mulțumesc. Cuvintele zbuciumate și entuziaste nu se puteau liniști pe foaie. Oare, de ce ? Prea multe trăiri ? O adolescență trăită împreună ? Oameni dragi pe care mi i-ai dăruit și pe care îi am alături ? Schimbările și transformările prin care am trecut împreună? Nu știu.

Hai, o să-ți spun simplu. Pentru că – te iubesc. Da. Chiar am emoții să-ți scriu scrisoarea asta.

Să le luăm pe rând :

Mentorii, care mi-au observat scânteia din ochi și au început să investească într-o personalitate în devenire. Mi-au oferit spațiul să învăț din propriile greșeli și să-mi dezvolt o multitudine de abilități.

D-na Corina, a dat viață și suflu autentic Centrului. A fost omul-pod pentru zeci de tineri, printre care și eu. A fost și este. Ce mai noroc.

Îmi reamintesc cât de inspirată și motivată mă simțeam după fiecare dialog, după fiecare activitate. Mă bucur enorm, Centrule, că mi-ai dăruit un mentor, o prietenă, un spirit analitic și critic de o claritate și pronfuzime aparte, un camarad de încredere pentru întreaga viață. Vedeți aici ce zice și orheianca noastră.

Prima implicare a fost în Consiliul Raional Orhei. Silvia a avut multă răbdare și iscusință cu o consilieră care încă nu se regăsea, și care 😀 uneori nu venea la ședințele de sâmbătă. Dar, greutatea și valoarea lecțiilor pe care le-am primit de la CRTO a fost utilă, importantă și la timpul potrivit. Această experiență, în primul rând, m-a învățat să mă fac auzită, să-mi argumentez opiniile, să fiu un pic mai organizată, să gândesc mai structurat. Silvia, mulțumesc pentru măiestria ta.

Apoi, a urmat implicarea într-un program de asistență pentru elevii din mediu rural, lansat de CRTO, Reflecție.or. Rodica a fost cea care ne-a oferit suport și a asigurat buna desfășurare a activităților. În această perioadă am căpătat mai multă încredere și mă tot vizita ideea că vreau mai mult.

Și, mai mult a însemnat un program de abilitare pentru tineri Ferestre spre TINEri, la care am lucrat împreună cu d-na Tatiana. Pot să spun că anume acest proiect m-a ancorat și m-a îndrăgostit de tine, Centrule. Atât de mult, că acest proiect s-a desfășurat în 3 ediții.

După asta, s-a întâmplat marea surpriză, când eram la răscruce dintre niște decizii importante pentru viitorul meu. Cu creditul de încredere, oferit de dna Corina, și mai apoi de dna Liliana, am început să lucrez, să fiu printre angajații tăi, Centrule drag.

Dna Liliana mi-a fost alături în aceste începuturi cu provocări, cu bucurii, cu încercări, cu greșeli, cu lecții, cu tot felul de trăiri. Magia a fost în libertatea să fac ceea ce cred de cuviință, ceea ce simt că e mai bine pentru tineri. Educație de la egal la egal, dar un pic altfel. Vă mulțumesc pentru înțelepciune și prietenie.

Dar, CEL MAI MARE motiv pentru care te iubesc – mi-ai adus și m-ai unit cu acești tineri, Tinerii Ambasadori pentru Pace. Am crescut împreună timp de un an, ne-am cunoscut, am învățat, am trecut prin diverse procese, am creat această echipă, Împreună. Eu știu că voi nu sunteți o simplă echipă. Voi, în primul rând (o să fiu egoistă chiar ) sunteți o parte din mine, pentru că ne-am format și ne-am transformat împreună. Conexiunea asta trece prin timp și prin toate, pentru că ne unește pacea și căldura, amintirile și timpul calitativ petrecut împreună. Sunt așa bucuroasă, liniștită, mândră că faceți în continuare lucruri frumoase și îndrăznețe. Și, cel mai important, că sunteți o echipă, oameni care se susțin și se descoperă constant. Despre ei nu-ți mai spun nimic, că știi și singur. Așa-i ?

În acest mare puzzle, ți-am lăsăt și eu o bucățică din energie, din iubire, din putere personală. Sunt sigură că ai prins-o.

Mi-aș fi dorit să-ți dau mai mult, să-mi învăț lecțiile mai repede, să-ți simt ritmul și pasul un pic mai devreme. Dar, tu ai decis că anume acest traseu a fost potrivit pentru mine. Și așa a fost.

Îți doresc – Oameni potriviți la locul potrivit, care să se regăsească în misiunea ta autentică de a valorifica TINErii. Îți doresc cât mai multe zâmbete și îmbrățisări, oameni și căldură. Îți doresc să-ți întărești coloana vertebrală cu fiecare experiență, cu fiecare lecție, cu fiecare tânăr. Îți doresc să menții această energie colorată. Știu că nu-i simplu.

Într-o toamnă te-am găsit și într-o toamnă te las. Te las să crești și alți copiii. Și, poate, o să mă uit cu coada ochiului … să văd că ești bine, să-mi reconfirm că ți-am dat și eu ceva în schimb, să mă bucur de noile tale realizări, descoperiri, regăsiri, activități, proiecte, nebunii.

Ce bine că mi te-ai întâmplat. Te las cu pace și cu recunoștință. Ai fost și rămâi a fi – un mare dar în viața mea. O să mă reîntorc. Promit.

  Cu dragoste,
o tânără.

Nevoia de căldură și conectare

În marea călătorie spre mine, care nu are stație terminus, am descoperit CEVA. Am conștientizat cât de puternică este nevoia de conexiune interumană. Și că, de fapt, este o nevoie simplă, naturală, firească, se numește Căldură. Sună metaforic, dar e un tip de căldură interioară care nu se poate exprima în cuvinte. E o poftă continuă de viață, e o bucurie, e un dar fără sfârșit.

Nu vorbesc despre relațiile politicoase, manageriale, corecte, sterile. Vorbesc despre sufletele care se pot vedea, se pot cuprinde, își pot vorbi. SUFLET, ca suflare fără de care nu ești viu.

Suntem ființe care au nevoie de relații călduroase, într-o lume în care este tot mai mult stimulată auto-suficiența, independența și tot felul de egoisme. Suntem Oameni care ne putem vedea prin prisma iubirii și gradului de lumină din alți oameni. Da, oameni. Da, oglinzi și dorința de a fi iubit și de a iubi.

Te aștept acolo. La începutul căldurii dintre mine și tine. Vii ?

Te aștept acolo. Unde se topește orice formă de necăldură omenească. Vii ?

Te aștept acolo. Să simți că vreau să-ți dăruiesc și vreau să primesc. Vii ?

Te aștept acolo. La câte grade vrei tu.

Inima mea se zbate spre căldura din inima ta. Știu că ne vom întâlni. Hai. 

Început de studenție

Vara aceasta a fost despre admitere la universitate și despre stările pe care le-am trăit în acest proces. Ce pot să spun ? A fost provocator, pe alocuri dificil și suficient de solicitant. Acum, sunt studentă la UAIC, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea Psihologie. Însă, acest text nu-i deloc despre alegeri. E despre drumul pe care l-am făcut până aici.

Las aici 3 sugestii pentru absolvenți, în perioada admiterii (bazate pe propria experiență, trăite deci) :

1. Nu vă grăbiți să luați decizii.

Luați decizii conștiente, asumate, bine calculate. Și, cel mai important – ale voastre. Doar tu poți decide cu adevărat ce este potrivit. Dacă nu știi ce să faci, nu fă nimic pentru un timp. Prioritizează-ți scopurile – vrei să îți spună toți din jur ce bravo ești?, sau vrei să te bucuri din plin de universitate, de facultate, de perspectivă, de anii tăi de studenție ?

După absolvirea liceului nu știam ce îmi doresc cu adevărat. Sau, mai bine zis – știam, dar nu eram sigură. Și nu am mers îndată la facultate cu dubii și neregăsiri de sine. Mi-am luat un an în care am încercat altceva, am lucrat. Și nu regret nici o secundă această decizie. Mulți mă întrebau – Cum așa, să pierzi un an ? – Nu am pierdut nici o zi din acest an, din contra: mi-am confirmat convingerile despre viitoarea alegere profesională, am acumulat experiență, am cunoscut oameni buni și interesanți, am învățat lucruri noi, mi-am asumat responsabilități.

2. Fiți răbdători. Știu că nu e simplu.

Cred că, cel mai dificil a fost să am răbdare. Daaa, de foarte multă răbdare o să ai nevoie atunci când aștepți listele, când aștepți următorul tur, redistribuirile, repartizarea locului în cămin.

3. Aveți încredere în ce se întâmplă.

Și, cea mai mare lecție, pe care mi-o confirmă fiecare situație – să am încredere, să las lucrurile să se întâmple, să nu forțez.

Mă simt inspirată și entuziasmată. Doar gândul că îmi voi începe studiile îmi dă putere și curaj.

Să vedem, Iașule, cum va fi povestea noastră…

Și încă ceva, luptați, chiar luptați pentru visurile voastre! Știu că sună banal. Dar, aveți tupeu, îndrăzniți, bateți la fiecare ușă, întrebați, fiți insistenți, permiteți-vă să greșiți, fiți încrezuți, aveți răbdare, aveți credință. Și studenția va începe! Frumos va începe! A mea deja a început … Ce bine!

Mulțumesc oamenilor care au fost alături în acest proces. Ei știu.

Scrisoare profesorului de mâine – „Cheia transformării este la tine”

Îți scriu acum, profesorule, o scrisoare.

Cine ai fost în viața mea? Sau, mai bine zis, cine rămâi a fi în viața mea ?

Am căutat răspunsurile mult timp. Le-am căutat peste tot. În caietele unde încercam sârguincios să desenez primele litere, în primele emoții de om cu rucsacul în spinare, în frunzele galbene de toamnă, în reflecția a doi ochi sclipitori și entuziasmați, în primele încercări de a fi bună, în primele eșecuri și regăsiri de sine, în primele conștientizări că Pot. În acel început de maturitate care mă înaripează și îmi dă putere să cresc, să fiu pregătită pentru zbor, pentru marele meu zbor în lume.

Și am tot căutat și am tot căutat. Cumva amuzată și încrezută, o voce m-a-ntrebat :

– De ce cauți bucăți din mine acolo unde ele nu-s? Nu ai înțeles că anii tăi de creștere, școala ta, profesorii tăi – sunt toate împletite în mine, sunt bucăți din mine, bucăți din tine ?

-Cine ești, am întrebat ? – Sunt inima ta. Simți ?

Aici te-am găsit, profesorule, în sufletul unui copil.

Școală, tu ești o parte importantă din viața fiecărui om, toți trecem prin tine. Până nu demult ai fost o mare parte din viața mea. Ne-am întâlnit 12 ani, aproape în fiecare zi eram împreuna. Cu siguranță, trebuia să iasă ceva bun din asta. Si, cu sigurantă, a ieșit!

Astazi, vreau sa-ti povestesc despre 5 verbe pe care le-am luat cu mine.

Primul este A învăța, cea mai mare lecție pe care am însușit-o. Să învăț zilnic. De la oameni, din cărți, din greșeli, din artă, din natură, din viață. M-ai învățat să învăț.

M-aș fi bucurat să mergem într-un tempou. Uneori, simțeam că ești obosită și epuizată, școală. Înțeleg că încerci să te modernizezi, dar acum e altfel. Acum … se invata din mers, in ritm nebun, cu flexibilitate maxima! Imperativul timpului este adaptabilitatea. Și, să nu crezi, nu te învinovățesc, doar ca mi-ar fi plăcut să mergem într-un ritm.

Al doilea verb este A fi. Pentru că dintre a fi și a nu fi, mereu o să aleg prima opțiune. Cred că vă întrebați? – a fi cum, sau a fi cine ? A fi autentic, a fi Om. Dar, totuși mă gândesc dacă din grija ta, nu mi-ai tăiat elanul creației și a curajului de a fi autentic? Oare formalitatea, teoria și schemele fixe, pot permite elevului să se afirme, să-și manifeste spiritul creativ, gândirea critică, starea de introspecție, meditația, profunzimea gândului ?

Următorul verb este A visa. Și anume – acea râvnă, ardoare, focul, nebunia de a-ți construi visuri mărețe. E frumos, e tare frumos să ai această abilitate. Ea generează motivație și pasiune în ceea ce faci.

Uneori, visurile mele îți păreau prea îndrăznețe. Îmi spuneai să stau cu picioarele pe pământ.  Iar eu, ca un copil neascultător am găsit alte locuri unde să mă afirm, unde să permit visurilor să traiască.

Al patrulea verb A crede. A fi convinsă în propriile valori și principii de viață. A avea certitudinea că ceea ce mi se întâmplă este corect. A avea curajul de a înțelege că viața e ceva mai mult, că pentru a crede este nevoie să privesc dincolo de pretexte, trebuie mereu să caut Textul, esența.

A deveni. A-mi asuma propriile realizări și a le menține, a-mi asuma succesul și a mă bucura de el. A fi independentă în gândire și în alegeri, a fi autodidactă, a crește pe verticală, în sus. A înțelege că sunt într-o permanentă devenire.

Tu mi-ai creat o lume, mi-ai fost exemplu, mi-ai dăruit atâtea lecții, lecții pentru viață, care acum fac parte din mine.

Iar, cel mai mult îți sunt recunoscătoare pentru Libertatea de a fi. A fi eu, eleva care mereu caută raspunsuri.

Eu am crescut. Aripile mi se desfac și simt viteza vântului prin visurile mele. E timpul. Timpul meu de decolare.

Drag profesor, știu că nu e ușor să fii mereu un exemplu.

Dar, te rog :

să ai atitudine și pozitie fermă ca sa-ți molipsești elevii cu această stare ,

să cercetezi potențialul fiecărui copil și să îi permiți să-și traiască visurile,

 să încurajezi copiii să exceleze, să fie mai buni decât ieri,

să menții echilibrul emoțional – pentru tine, pentru elevi, pentru colegii tăi,

să fii creativ și să abordezi metode noi de învățare,

să te implici în propria ta dezvoltare, astfel îți vei lua și elevii tai de mână – în acestă călătorie de cursa lungă,

să fii sigur că CHEIA transformării în educație este doar la TINE,

să fii profesorul de Mâine pentru elevul de Mâine.

Despre aceste principii se vorbește de mult timp, și noi …. noi deja nu te rugăm, noi îți cerem, noi insistăm și avem mare încredere în tine!

Pentru că acesta e ciclul natural, elevul vine și pleacă, dar tu, profesorule, rămâi acolo, tu ești garantul și certitudinea că lucrurile vor merge bine, în ritmul potrivit. Tu rămâi să ai grijă de școala mea, de școala noastră, de școala viitorului.

Hai să mergem într-un pas, hai să ținem ritmul, hai să creștem, hai să zburăm împreună!

Te iubesc așa cum ești. Îți mulțumesc că m-ai iubit și tu.

Cu dragoste, o elevă.

Minunea pașilor mici

Am văzut astăzi în parc un tată și un fiu. Tatăl își învăța copilul să facă primii pași. Și parcă, nimic neobișnuit, ceva firesc. Dar, urmărindu-i câteva minute, am simțit atâta viață și atât elan. Cu câtă delicatețe, grijă și dragoste îl sprijinea. Piciorușele mici, abia se atingeau de pământ – Bravooo, Răzvan! Vezi că poți, ți-am zis că o să putem. Și în ochii tătălui era dizolvată o lume întreagă. Fiul lui a făcut primii pași.

Noi nici a merge nu știam. Ne-am învățat. Ne-au susținut părinții și oamenii dragi. Cu mâinile lor mari și puternice. Cu inima lor caldă și blândă.

Ce bine ar fi să ținem minte primii pași. Să știm că până am avut o poziție fermă, am căzut de multe-multe ori. Și era o normalitate, și era o bucurie, pentru că de fiecare dată ne ridicam. Și era cineva alături. Și nu erai niciodată singur. Niciodată.

Chiar dacă, suntem oameni mari și putem deja merge, în viață încă mai facem primii pași. În relații, în călătoriile spre noi, în drumurile lungi spre alții, în visuri, în aspirații, în stări, în trăiri, în descoperiri și explorări de cursă lungă.

Și mereu ai nevoie să știi că în acești pași nu ești singur. Că este un om lângă tine care te iubește și care te simte. Pur și simplu este. Pur și simplu lângă tine.

Și când cazi, tot alături este. Și când mergi mai departe, tot alături este.

Iar, Dumnezeu, El ne susține fiecare pas, de fiecare dată. Și atunci când încrezut ne luăm avânt, și credem că putem fugi singuri. Și atunci când cădem și ne ia de mână, ca să ne învețe iar și iar – minunea pașilor mici.

Să nu uităm această taină a pașilor mici. Să nu uităm să suntem susținuți. Întotdeauna.

Dimineața facerii lumii

Citesc cartea lui Paul Evdokimov Femeia și mântuirea lumii. Toată ziua îmi stă în cap o propoziție. Tot nu-nțeleg ce vrea să-mi spună. Cel mai curios este că această propoziție își face drum și spre inimă.

Fiecare dimineață a vieții omului se arată ca dimineața facerii lumii.

Acestea sunt cuvintele care se plimbă acum prin mine. Curajoase, încrezute, liniștite.

Fiecare, vă închipuiți?, fiecare dimineață este asemeni dimineții când Dumnezeu a creat lumea. Asta înseamnă că, în fiecare zi, noi murim și renaștem. În fiecare zi este atâta viață și creație și putere și luptă și dragoste și stare de înălțime și cer și foc și aer și apă și pământ. Și desigur, tu și Dumnezeu, tu și liniștea. Tu și ochii tăi, care încep a vedea. Tu și inima ta, care începe a simți.

DA. Atâta viața în tine. În fiecare dimineață. Și atunci când ești entuziasmat ca un copil și aștepți o nouă zi cu sufletul la gură. Și atunci când ți-e lene să te ridici din pat și parcă te-ai săturat de tot. Și atunci când, vorba lui Vieru – până la lacrimi ți-e dragă viața. În fiecare zi.

Uneori, nici nu observăm. Ei, și ce dacă m-am trezit? Iar la lucru, iar la școală.

Dar fix în momentul în care deschizi ochii, mai ai o zi. Încă o zi în care să trăiești, să fii în viață și să simți. Să râzi, să plângi, să te doară, să mori, să renaști, să fii, să știi că mâine iar va fi o dimineață CA DIMINEAȚA FACERII LUMII.

Stau așa mică, cutremurată, mirată și tăcută în fața acestei taine. Mă cuprinde certitudinea că fiecare dimineață este o nouă viață. Și în mine curg lacrimi care nu se pot plânge de atâta frumusețe.

Dar, acest gând mai are ceva profund în el. Îl las să se plimbe, încă.

Simt că diminețile mele vor fi altfel, măcar un pic. Poate să deschid mai larg ferestrele, poate să-mi setez alarma mai devreme, poate să fiu mai atentă la albastrul cerului, poate …

Şi a fost seară. Și a fost dimineaţă.