Sincerități și urări de Ziua Profesorului

Un profesor bun este o mare tăcere. Îl cunoști după apele adânci și după țesătura fină a inimii. A transmite cunoașterea înseamnă a transmite viața. De la început, verdele vieții, care încă-i o umbră ce se va vedea pe sine însăși, mai târziu. În deplină deschidere și manifestare. A-ți vedea omul din tine este o muncă a cărui contur se observă doar în timp. Iar, timp este pentru toate.

Un profesor bun este o melodie clară și sonoră a esențelor pe care le predă. Înțelege lăuntric rostul obiectului de studiu ales. Și atunci, devine un înteg cu ceea ce a înțeles, în măsura putinței omenești, despre legile care ne guvernează existența. Sau, mai simplu, se întoarce la sine însuși. În firescul său, în talantul său, în ceea ce-i este ca un dat natural. În rosturile împlinite ale ființei sale.

Cei care au voce și cei care nu se cutremură de valurile mari ale transformărilor. Cei deschiși, dar care păstrează și promovează o cultură a discernământului, a măsurii, a tradiției. A vedea dincolo, a căuta spre zări. A păstra propriile aripi și a-i ajuta pe ceilalți să și le vadă.

Profesorul bun strălucește și nu are nevoie de recunoaștere din afară. Omul care este la locul lui nu caută să demonstreze, ci caută continuu să-și sporească roada. Lipsit de frământările deșarte. Dar, mereu bucuros de recunoștința nealterată și curată a elevilor.

Dar, mai mult decât atât, un profesor bun știe să asculte melodia inimii fiecărui discipol. Măcar câteva note. O adiere. Abia atunci comunică în aceeași limbă. În limba dragostei. Așa cum ne aduce aminte, în Epistolă, și Apostolul Pavel: „Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”

Profesorul este mai mult decât poate fi, doar atunci când iubește.

Profesorii buni sunt, pur și simplu, oameni buni. Cei care au înțeles că nu există partea luminoasă fără cea tenebroasă. Însă, doar profesorii care merg pe calea binelui, în căutare frumosului și a darurilor din omul în devenire, doar aceștia pot deschide ferestrele lumii spre văzduhul curat și proaspăt. Spre deveniri firești, spre sondări devremi de sine, spre căutări curajoase de rosturi.

Mulțumesc profesorilor care mi-au transmis fragmente de cunoștințe și, pe alocuri, de cunoaștere, celor care mi-au legănat visele și mi-au iubit inima de copil. Vă iubesc și eu.

Să fiți sănătoși, senini, lucizi. Să lucrați la proiectele proprii ale devenirii. Să vă odihniți. Să oferiți și să primiți înapoi. Iubirea copilului și încrederea lui.

Dvs sunteți modelul unui „a fi”. A fi, fără a părea. Iar, asta vă înnobilează și mai mult. Vă face munca destoinică și, pur și simplu, cu sens. Iar, omul de asta are nevoie, de iubire și de sens. La mulți ani de ziua voastră! Vă cuprind cu doruri multe.

Rugă pentru România de la un ostaș tânăr

Text scris în cadrul Concursului de Creație Literară Serbare Putna 150

„Să treci desculț dimineața
Prin iarba verde de-acasă
Cu lanțul de rouă la glezne –
Iată ce este Patria!”  

(G. Vieru)

În zorii zilei, iată, voi pregeta a-ți scrie. Nu pentru că mi-e uscat condeiul, ci simțirea seacă-mi e. Voi dălțui-n cuvânt, până când Însuși Cuvântul va binecuvânta cioplirea de pe astă foaie.

Binecuvântează, Doamne, gândurile și cuvintele ce vor să vieze întru simplitatea firului de iarbă, dar se rostogolesc în hăul neputinței. Și acolo, se prefac în răni ale tăcerii, ecouri slabe ale năzuirii noastre. Că mulți au cugetat despre țară și i-au scris frumos. Dar, cuvântul care nu-ncolțește-n asumare și-n fapte, uscat este. Și nici o ploaie nu-l mai poate întineri. Poate că, doar întrebările despre rosturile noastre. Despre rostul românesc.

Țara, o idee în care crezi sau un pământ care trebuie lucrat, cu tot neamul laolaltă? Suntem noi un popor viu și creator de valori culturale, morale,  sociale, educaționale, politice? Am ajuns, oare, la un acord adânc dintre conștiința personală și cea comunitară, împreună cu identitatea națională? Suntem aproape de limanul și de unitatea spiritului cu sine și cu întreaga națiune românească? Sau, altfel vorbind, suntem noi în rânduiala potrivită pentru a face loc înțelegerii depline a fenomenului românesc? Avem suficient discernământ moral și dreaptă judecată? Avem destoinicia de a ne vedea așa cum suntem cu adevărat? Ce moștenire chivernisim pentru umanitate? Știm oare a o identifica și a o prețui?

Mă dor întrebările. Mă dor și scriu. Iar, întrebările toate ne conduc spre un singur izvor, spre o singură apă… Apa tăcerii sacre. Apa nemuririi. Dar și, spre apele tulburi ale războiului dintre noi. Spre volburata luptă a fiecăruia întru înțelegerea sinelui și a lumii. Sau, poate că, refuzul luptei… Iar, a nu-ți cuceri libertatea adâncului înseamnă a renunța la răspunsul afirmativ în fața vieții.  Când Da devine Nu. Când partea tenebroasă se amestecă prea mult cu lumina.

Primii, în tihna albului de foaie și de gând, s-au așezat, cuminți, strămoșii. Cumințenia lor e înțeleaptă și neclintită. Dincolo de puținătatea cunoașterii noastre. Ce voiesc a ne spune? Oare, tăcerea lor nu-i Cuvântul înalt și măreț despre ascultare? A asculta murmurul trecutului înseamnă a te apleca cu pioșenie asupra izvoarelor. A bea din apa vie. Din Cuvânt. Din ceea ce numim trecut, dar a cărui prezent vibrează înfășurat, adesea, în sârma ghimpioasă a tăcerii și a uitării nepăsătoare. A nu-ți cunoaște trecutul înseamnă a nu-ți cunoaște murmurul tainic al ființei, curgerea izvorului lăuntric. A nu-ți cunoaște trecutul înseamnă a nu-ți iubi Viața, Ființa, Izvorul.

Doamne, Ocrotitorul nostru, Cel care ai făcut cerul și pământul, Cel care ai binecuvântat dintotdeauna neamurile și popoarele, învrednicește-ne și pe noi a trăi în demnitatea de a ne numi români. Luminează-ne cugetul spre cunoașterea trecutului, Învață-ne să-l cercetăm ca o comoară fără de preț a prezentului. A clipei de acum. A veșniciei. Căci toate cu înțelepciune Le-ai creat.

Dăruiește-ne nouă lacrimi de pocăință și întoarce-i pe fii Tăi la moștenirea lor, la apa vie.   Dăruiește-ne umilință pentru a ne vedea puțina râvnă și iubire jertfelnică de țară. Învață-ne să avem încredere în rădăcinile noastre, în Acasă, în Noi, în Țară. Pune-ne pe buze întrebarea care ne trezește întotdeauna: Au cine sunt? Cine suntem împreună? Împreună, ca mod de păstrare a integrității neamului.

Învrednicește-ne, Doamne, să rămânem fiii Tăi în țara în care ai rânduit să ne naștem. Și, la rândul nostru să creăm. Să dăm vieții viață. Să ne renaștem din frumos. Să înnoim ideea esteticului, echilibrului, naturaleții, rafinamentului și a eleganței spiritului. Și, poate că, frumusețea care ne cuprinde, nu-i decât chemarea omului spre desăvârșire.  

A vedea puținătatea noastră lăuntrică, apoi sărăcia țării. A cunoaște deșertăciunea lumii, dar a nu vâna umbre și vânturi, conștienți fiind. A vâna înaltul. A ne ghida după modele. A ne încălzi la flacăra Mărturisitorilor români, a intelectualilor, a oamenilor toți, care ne-au demonstrat exemplu de jertfă și asumare.

De mână cu munții, cu apele, cu pădurile, cu iarba de acasă. Și, cu mâinile mamei. Cu păsările, cu zborurile înalte, cu răsăriturile de soare și cu blânda Ta grijă și pronie.

Ajută-ne, Doamne, să alegem bobul de neghină. Să discernem cu fermitate influențele disfuncționale,  care ne invadează sacrul. A înțelege că întunericul e doar absența luminii. Or, pentru Lumină trebuie să lupți. Să o meriți. Să o cucerești. Să-ți permiții să fii întru ea. Să crezi.

Luminează, Doamne, cugetele tinerilor acestui neam. Înțelepțește-i prin râvnă tinerească, dar smerită, acea care știe să asculte apa izvorului și sfatul strămoșului. Dăruiește-le lor dârzenia și curajul necesar pentru a-și asuma deciziile și acțiunile. A tăia cu sabia Adevărului capetele multe ale patimei omenești. A nu tolera sub nici o formă minciuna, nelegiuirea, neorânduiala. A rămâne statornici în fața valurilor schimbătoare și grăbite ale timpurilor. A sta drepți și veghetori.           Căci, până la urmă „bietul om sub cârma vremii”.

Ne dăruiește curățirea sufletelor noastre. Ca, uniți în cuget, inimă și duh, să ne iubim toți frații… Țara toată. Despărțită, încă… Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că spiritul granițe nu are.

 „Vai, sârma de pe Prut e-acea coroană

Pusă pe-un cap de neam nemuritor!” (A. Blandiana)

Învață-ne a simți durerea poporului nostru și a plânge pentru ea. Să ne rugăm cu sufletul îngenuncheat. Să tăcem apoi… Cuminte și lung. Și, cu binecuvântarea Harului să luptăm pentru apărarea Credinței, Neamului, Unității. Pentru apa cea vie și clară. Pentru munții înalți.  Pentru simplitatea și hărnicia țăranului. Pentru puritatea copilului. Pentru aspirația tânărului. Pentru înțelepciunea bătrânului. Pentru dragostea dintre oameni. Și, pentru iarba de acasă… Roua vieții noastre.

Fotografii de Cătălin Urdoi
Cu multă dragoste și nădejde vie,
un om pe care-l desparte doar o apă,
doar un Prut iubit, dar preaplin cu apa vie a dorului.

Scrisori de acasă

Unei inimi

Nu ți-am scris demult. Ah, suflete al meu. Oare, mai aștepți scrisori de la mine ? Am uitat să scriu. De mână. De dragoste. De bucurie. De viață.

Știi, se zice că în lumea noastră e un fel de carantină. Stăm cu toții în casă. Bem ceai, privim televizorul, ne temem să murim. Dar, cel mai mult – ne temem să trăim. Chiar și dinaintea stării de urgență. Mi se pare că noi demult trăim într-o pandemie. Stare de urgență prelungită. Azi s-au mai infectat 74 de persoane. Știri de ultimă oră.

Nu despre asta vreau să-ți scriu, nu despre asta. Hai să-ți povestesc despre alte inimi. Inimi ca și tine. Despre oameni. Despre dincolo de oameni. Despre albastrul cerului și despre răbdare. Oamenii obosiți se culcă în palma caldă a lui Dumnezeu. Acolo e loc pentru toți.  Și despre ce-o să mai vrei tu. Tu știi să asculți. Oare, când o să învăț să te ascult și eu ?

Să începem cu oamenii. Sunt oameni-ploaie. Oameni care știu să fie apă. Care știu să curețe tot ce nu mai servește. Știu să spele și să se lase spălați. Strop cu strop. În timp util. Pe ei nu-i interesează nimic. Nici chiar o umbrelă plictisită. Nici chiar oglindirea unei tristeți într-o băltoacă. Da, doar copii se mai pot bucura de ele. Doar nebunii se plimbă în ploaie. Doar nebunii. Unde sunt nebunii? Auzi? Plouă.

Sunt și oameni soare. Oameni care dăruiesc generos din lumina lor. Ne mirăm: oare, de unde aceștia au atâta energie? Ei au o baterie direct în inima lor. De acolo se încarcă cu bucuria vieții, cu bucuria darului, cu bucuria de a fi la locul tău. Simplu. Ei doar trăiesc, se bucură, dăruiesc. Ei doar trăiesc.

Mai sunt și oameni copaci. Da, oameni cu rădăcini adânci. Cu privirea agățată în albastrul cerului. Te ascunzi în umbra lor și taci. Acolo e mult răcoare și liniște. Ești în siguranță. Dragostea nu are nevoie de cuvinte.

Ahh, oamenii flori. Ei se împart în felurite categorii. Flori de sezon. Fiecare își are perioada sa de creștere. Florile înfloresc doar atunci când e timp potrivit. Oamenii, însă, decid să înflorească după dățile din calendar. Ei știu mai bine. Ei planifică.  Romanițe, iriși, bujori, crizanteme, ghiocei, brândușe, narciși, trandafiri, lalele. Multe flori sunt. Dar, cei mai frumoși oameni-flori, sunt acei care înfloresc fără să se întrebe: Cum este să înflorești? Cum este să fii floare ? O să fiu o floare parfumată? Cine o să mă iubească, cui o să-i dăruiesc din frumusețea mea? Nu, acești oameni-flori doar Sunt. Ei știu să crească, să înflorească, să fie. În bătaia vânturilor. În mijlocul unui câmp.

Și mai sunt oameni frunze. Oameni-tăceri. Vorba le este calmă, caldă, cumpătată. Și rece, uneori. Au așa o tristețe, inexplicabilă parcă. O vezi în ochi, pe frunte, pe mâini, pe buze, pe inima lor. Și, nu e o tristețe tristă, nu. E o tristețe liniștită. Un fel de a fi. Cine știe, poate asumarea unor răni și trăirea lor în demnitate îi face să fie așa. Sau smerenia, sau resemnarea, sau detașarea înțeleaptă de tot ce-i fals.

Cu ei e potrivit să taci. Acești oameni îți aud și îți ascultă tăcerea. Apoi, e multă pace în inima ta. Pentru că și tăcerea vrea să fie ascultată. Cine mai stă să ne asculte tăcerile? Cine?

Și oamenii pietre. Oamenii temeinici din viața ta. Care știu să te ajute la construcția și la arhitectura inimii tale. Ei sunt o parte din inima ta.

Ce-ar mai fi de zis este că toți acești oameni, sunt doar oameni. Cu părțile lor bune și cu cele rele. Ei intră și ies diferit din viețile noastre. Uneori, ca o ploaie, ca un soare, ca un copac, ca o floare, ca o frunză, ca o piatră. Ca o binecuvântare sau ca o lecție. Apar și dispar, doar atunci când e timp pentru asta. S-ar putea să nu dispară niciodată. De fapt, nici nu plouă în fiecare zi, nici nu vedem cum înfloresc florile. Da, noi doar știm, așteptăm și trăim asta. De fiecare dată. Înseamnă că noi purtăm toți oamenii în noi?

Iată, inimă dragă, despre oameni a fost scrisoarea mea. Dar, tu știi mai bine decât mine, cum e să cânți despre ei. Tu le simți pulsul, ritmul, iubirile, dorurile, amarurile, visele. Viața. E viață doar. Oameni doar. Chiar și în mijlocul unei pandemii de talie mondială. Oamenii și inimile lor, mereu își văd de drum. Acum, oamenii învață echilibrul.  Dintre: a gândi, a simți, a fi.

28.05.2020

Cu dragoste și cu dor,
eu.

Concurs organizat de Radio Europa Liberă Moldova : „Scrisori de acasă”.

fotografie copertă Vladimir Volegov, Femeie scriind

Scrisoare Centrului de Tineret Orhei

Mă tot gândeam ce să-ți scriu, cum să-ți scriu, despre ce să-ți povestesc, pentru ce să-ți mulțumesc. Cuvintele zbuciumate și entuziaste nu se puteau liniști pe foaie. Oare, de ce ? Prea multe trăiri ? O adolescență trăită împreună ? Oameni dragi pe care mi i-ai dăruit și pe care îi am alături ? Schimbările și transformările prin care am trecut împreună? Nu știu.

Hai, o să-ți spun simplu. Pentru că – te iubesc. Da. Chiar am emoții să-ți scriu scrisoarea asta.

Să le luăm pe rând :

Mentorii, care mi-au observat scânteia din ochi și au început să investească într-o personalitate în devenire. Mi-au oferit spațiul să învăț din propriile greșeli și să-mi dezvolt o multitudine de abilități.

D-na Corina, a dat viață și suflu autentic Centrului. A fost omul-pod pentru zeci de tineri, printre care și eu. A fost și este. Ce mai noroc.

Îmi reamintesc cât de inspirată și motivată mă simțeam după fiecare dialog, după fiecare activitate. Mă bucur enorm, Centrule, că mi-ai dăruit un mentor, o prietenă, un spirit analitic și critic de o claritate și pronfuzime aparte, un camarad de încredere pentru întreaga viață. Vedeți aici ce zice și orheianca noastră.

Prima implicare a fost în Consiliul Raional Orhei. Silvia a avut multă răbdare și iscusință cu o consilieră care încă nu se regăsea, și care 😀 uneori nu venea la ședințele de sâmbătă. Dar, greutatea și valoarea lecțiilor pe care le-am primit de la CRTO a fost utilă, importantă și la timpul potrivit. Această experiență, în primul rând, m-a învățat să mă fac auzită, să-mi argumentez opiniile, să fiu un pic mai organizată, să gândesc mai structurat. Silvia, mulțumesc pentru măiestria ta.

Apoi, a urmat implicarea într-un program de asistență pentru elevii din mediu rural, lansat de CRTO, Reflecție.or. Rodica a fost cea care ne-a oferit suport și a asigurat buna desfășurare a activităților. În această perioadă am căpătat mai multă încredere și mă tot vizita ideea că vreau mai mult.

Și, mai mult a însemnat un program de abilitare pentru tineri Ferestre spre TINEri, la care am lucrat împreună cu d-na Tatiana. Pot să spun că anume acest proiect m-a ancorat și m-a îndrăgostit de tine, Centrule. Atât de mult, că acest proiect s-a desfășurat în 3 ediții.

După asta, s-a întâmplat marea surpriză, când eram la răscruce dintre niște decizii importante pentru viitorul meu. Cu creditul de încredere, oferit de dna Corina, și mai apoi de dna Liliana, am început să lucrez, să fiu printre angajații tăi, Centrule drag.

Dna Liliana mi-a fost alături în aceste începuturi cu provocări, cu bucurii, cu încercări, cu greșeli, cu lecții, cu tot felul de trăiri. Magia a fost în libertatea să fac ceea ce cred de cuviință, ceea ce simt că e mai bine pentru tineri. Educație de la egal la egal, dar un pic altfel. Vă mulțumesc pentru înțelepciune și prietenie.

Dar, CEL MAI MARE motiv pentru care te iubesc – mi-ai adus și m-ai unit cu acești tineri, Tinerii Ambasadori pentru Pace. Am crescut împreună timp de un an, ne-am cunoscut, am învățat, am trecut prin diverse procese, am creat această echipă, Împreună. Eu știu că voi nu sunteți o simplă echipă. Voi, în primul rând (o să fiu egoistă chiar ) sunteți o parte din mine, pentru că ne-am format și ne-am transformat împreună. Conexiunea asta trece prin timp și prin toate, pentru că ne unește pacea și căldura, amintirile și timpul calitativ petrecut împreună. Sunt așa bucuroasă, liniștită, mândră că faceți în continuare lucruri frumoase și îndrăznețe. Și, cel mai important, că sunteți o echipă, oameni care se susțin și se descoperă constant. Despre ei nu-ți mai spun nimic, că știi și singur. Așa-i ?

În acest mare puzzle, ți-am lăsăt și eu o bucățică din energie, din iubire, din putere personală. Sunt sigură că ai prins-o.

Mi-aș fi dorit să-ți dau mai mult, să-mi învăț lecțiile mai repede, să-ți simt ritmul și pasul un pic mai devreme. Dar, tu ai decis că anume acest traseu a fost potrivit pentru mine. Și așa a fost.

Îți doresc – Oameni potriviți la locul potrivit, care să se regăsească în misiunea ta autentică de a valorifica TINErii. Îți doresc cât mai multe zâmbete și îmbrățisări, oameni și căldură. Îți doresc să-ți întărești coloana vertebrală cu fiecare experiență, cu fiecare lecție, cu fiecare tânăr. Îți doresc să menții această energie colorată. Știu că nu-i simplu.

Într-o toamnă te-am găsit și într-o toamnă te las. Te las să crești și alți copiii. Și, poate, o să mă uit cu coada ochiului … să văd că ești bine, să-mi reconfirm că ți-am dat și eu ceva în schimb, să mă bucur de noile tale realizări, descoperiri, regăsiri, activități, proiecte, nebunii.

Ce bine că mi te-ai întâmplat. Te las cu pace și cu recunoștință. Ai fost și rămâi a fi – un mare dar în viața mea. O să mă reîntorc. Promit.

  Cu dragoste,
o tânără.

Scrisoare profesorului de mâine – „Cheia transformării este la tine”

Îți scriu acum, profesorule, o scrisoare.

Cine ai fost în viața mea? Sau, mai bine zis, cine rămâi a fi în viața mea ?

Am căutat răspunsurile mult timp. Le-am căutat peste tot. În caietele unde încercam sârguincios să desenez primele litere, în primele emoții de om cu rucsacul în spinare, în frunzele galbene de toamnă, în reflecția a doi ochi sclipitori și entuziasmați, în primele încercări de a fi bună, în primele eșecuri și regăsiri de sine, în primele conștientizări că Pot. În acel început de maturitate care mă înaripează și îmi dă putere să cresc, să fiu pregătită pentru zbor, pentru marele meu zbor în lume.

Și am tot căutat și am tot căutat. Cumva amuzată și încrezută, o voce m-a-ntrebat :

– De ce cauți bucăți din mine acolo unde ele nu-s? Nu ai înțeles că anii tăi de creștere, școala ta, profesorii tăi – sunt toate împletite în mine, sunt bucăți din mine, bucăți din tine ?

-Cine ești, am întrebat ? – Sunt inima ta. Simți ?

Aici te-am găsit, profesorule, în sufletul unui copil.

Școală, tu ești o parte importantă din viața fiecărui om, toți trecem prin tine. Până nu demult ai fost o mare parte din viața mea. Ne-am întâlnit 12 ani, aproape în fiecare zi eram împreuna. Cu siguranță, trebuia să iasă ceva bun din asta. Si, cu sigurantă, a ieșit!

Astazi, vreau sa-ti povestesc despre 5 verbe pe care le-am luat cu mine.

Primul este A învăța, cea mai mare lecție pe care am însușit-o. Să învăț zilnic. De la oameni, din cărți, din greșeli, din artă, din natură, din viață. M-ai învățat să învăț.

M-aș fi bucurat să mergem într-un tempou. Uneori, simțeam că ești obosită și epuizată, școală. Înțeleg că încerci să te modernizezi, dar acum e altfel. Acum … se invata din mers, in ritm nebun, cu flexibilitate maxima! Imperativul timpului este adaptabilitatea. Și, să nu crezi, nu te învinovățesc, doar ca mi-ar fi plăcut să mergem într-un ritm.

Al doilea verb este A fi. Pentru că dintre a fi și a nu fi, mereu o să aleg prima opțiune. Cred că vă întrebați? – a fi cum, sau a fi cine ? A fi autentic, a fi Om. Dar, totuși mă gândesc dacă din grija ta, nu mi-ai tăiat elanul creației și a curajului de a fi autentic? Oare formalitatea, teoria și schemele fixe, pot permite elevului să se afirme, să-și manifeste spiritul creativ, gândirea critică, starea de introspecție, meditația, profunzimea gândului ?

Următorul verb este A visa. Și anume – acea râvnă, ardoare, focul, nebunia de a-ți construi visuri mărețe. E frumos, e tare frumos să ai această abilitate. Ea generează motivație și pasiune în ceea ce faci.

Uneori, visurile mele îți păreau prea îndrăznețe. Îmi spuneai să stau cu picioarele pe pământ.  Iar eu, ca un copil neascultător am găsit alte locuri unde să mă afirm, unde să permit visurilor să traiască.

Al patrulea verb A crede. A fi convinsă în propriile valori și principii de viață. A avea certitudinea că ceea ce mi se întâmplă este corect. A avea curajul de a înțelege că viața e ceva mai mult, că pentru a crede este nevoie să privesc dincolo de pretexte, trebuie mereu să caut Textul, esența.

A deveni. A-mi asuma propriile realizări și a le menține, a-mi asuma succesul și a mă bucura de el. A fi independentă în gândire și în alegeri, a fi autodidactă, a crește pe verticală, în sus. A înțelege că sunt într-o permanentă devenire.

Tu mi-ai creat o lume, mi-ai fost exemplu, mi-ai dăruit atâtea lecții, lecții pentru viață, care acum fac parte din mine.

Iar, cel mai mult îți sunt recunoscătoare pentru Libertatea de a fi. A fi eu, eleva care mereu caută raspunsuri.

Eu am crescut. Aripile mi se desfac și simt viteza vântului prin visurile mele. E timpul. Timpul meu de decolare.

Drag profesor, știu că nu e ușor să fii mereu un exemplu.

Dar, te rog :

să ai atitudine și pozitie fermă ca sa-ți molipsești elevii cu această stare ,

să cercetezi potențialul fiecărui copil și să îi permiți să-și traiască visurile,

 să încurajezi copiii să exceleze, să fie mai buni decât ieri,

să menții echilibrul emoțional – pentru tine, pentru elevi, pentru colegii tăi,

să fii creativ și să abordezi metode noi de învățare,

să te implici în propria ta dezvoltare, astfel îți vei lua și elevii tai de mână – în acestă călătorie de cursa lungă,

să fii sigur că CHEIA transformării în educație este doar la TINE,

să fii profesorul de Mâine pentru elevul de Mâine.

Despre aceste principii se vorbește de mult timp, și noi …. noi deja nu te rugăm, noi îți cerem, noi insistăm și avem mare încredere în tine!

Pentru că acesta e ciclul natural, elevul vine și pleacă, dar tu, profesorule, rămâi acolo, tu ești garantul și certitudinea că lucrurile vor merge bine, în ritmul potrivit. Tu rămâi să ai grijă de școala mea, de școala noastră, de școala viitorului.

Hai să mergem într-un pas, hai să ținem ritmul, hai să creștem, hai să zburăm împreună!

Te iubesc așa cum ești. Îți mulțumesc că m-ai iubit și tu.

Cu dragoste, o elevă.

Scrisori către mine

Bună ziua,

am intrat să-mi scriu.

Ce amuzant. Ce poți să-i scrii unui om, pe care nu-l prea cunoști? Ce să-ți scrii ție? Ce? Și dacă m-aș cunoaște, tot o necunoscută aș rămâne. Pentru că omul. Pentru că dincolo de carne și oase. Pentru că nu înțeleg încă.

Mă doare, mă bucură, mă crește. v i a ț a.

Viața, un număr care se împarte la 0 ? Nu poate fi. La școală am învățat că împărțirea la 0 nu are sens. Care este sensul, oare ?

Viața, o luptă cu morile de vânt? Da. Dar, de ce să lupt, când pot iubi ?

Viața, o clepsidră? Când în fiecare zi mai mori câte un pic. Ca să reînvii. Ca să fii anotimpuri care trec. Cine întoarce clepsidra ? Cine stă să numere timpul?

Viața, o plimbare de la inima mea până la inima ta ? Dar, dacă uit drumul? Dacă îmi pierd busola? O să fii acolo? O să mă aștepți?

Viața, o fotografie alb-negru, care a uitat să-mbătrânească ?

Viața, o carte în proces continuu de scriere, unde te înșiri pe foi, pe zile, pe ani?

Viața, spațiul unde ai certitudinea că cuvântul dincolo are sens ?

Viața, o scrisoare fără destinatar?

Viața, un ocean enorm și necunoscut. Un munte neexplorat.

Un eu. Un tu. Un noi.

Fără semne de întrebare.

Scrisoare despre nimic, pentru mine

Scrisori despre ceva

Hai să-ți citesc scrisori
Cu margini de lumină,
Dragoste epistolară
Dintre mine și viață.

Unde ambele ne scriem
Despre ceva:

Că timpul e o invenție
A oamenilor grăbiți,
Care au uitat
Să trăiască.

Că dincolo de cuvinte
Nu e nimic altceva,
Decât inima mea
Care vrea să fie verb.

Că roua dimineții
Sunt lacrimile
Pe care nu le-am putut
Plânge.

Că metaforele
Sunt doar niște fulgi
Care se topesc în
Trei secunde.

Că lumina
Merge la braț
Cu întunericul
Iar, uneori
Dansează împreună.

Că florile mereu înfloresc
Atunci când eu nu văd
Oare unde mă uit?

Scrisoare mamei

Iubită mamă,

pentru că tu nu ai început și nici sfârșit,

pentru că tu nu mori niciodată,

pentru că tu ești fântâna vieții pe Pământ, din care tot Universul bea apă,

pentru că tu poți ajunge și dincolo de cer, privind în ochii copilului tău,

pentru că în tine trăiește Eva, cu seninătate de început de lume,

pentru că sunt mii de „pentru că” – prin care-ți pot justifica Dragostea măreață și gingașă pe care ți-o port.

Inspir și expir. Privesc această foaie albă, goală, nouă. Am intenția să-mi înșir gândurile despre tine. Dar, ahhh, acest alb imaculat, cred că este doar o figură de stil, tot despre tine. Nu am știut că cele mai naturale și simple trăiri se exprimă atât de greu.

Tu ești:

dragostea care îmi asigură veșnicie,

dragostea care mă înalță,

dragostea care mă purifică,

dragostea prin care mă pot vedea ca printr-o oglindă,

dragostea pe care doar o mamă o poate oferi.

În fiecare zi, eu devin femeie. Femeie din femeie. Pasăre măiastră care cântă melodios, încet, lin, despre arta de a iubi. Vai, dar câte încap în acest cuvânt – mister, delicatețe, mirare, frică, dulceață, bucurie, exaltare, perfecțiune, haos, speranță, tandrețe și mii de așteptări. Și toate, rând pe rând, ca pe-o taină veche, mi le transmiți tu.

Am moștenit de la tine cerul. Mi-ai dăruit un cer de o seninătate absolută. Un albastru care îți taie răsuflarea și te întoarce pe dos. Ochii tăi, mamă. În adâncul lor de fiecare dată te regăsesc pe tine. Iar și iar, iar și iar. Ca un dans ce nu se mai sfârșește. Un tango care te amețește. Îți șoptește, cât de incontestabil e să respecți mișcările dansului.

Am moștenit de la tine bătăile inimii. Ne suprapunem perfect, mamă. Noi vibrăm împreună. Înțelegi ? Noi vibrăm într-un tempou. Se zbate aceeiași viață, același puls. Și nu contează dacă se zbate ca la un iepure nebun, după care se fugărește un lup, sau ca la o broasca țestoasă care și-a uitat drumul spre casă. Ele bat simultam.

Pentru că tu mamă ești.

Pentru că eu fiică sunt.

Pentru că ne leagă cerul și pământul. Soarele și luna. Inima mea și inima ta. Aproape sau departe, târziu sau devreme. Așa se întâmplă mereu. Pentru că altfel nuștiu dacă ar putea fi.

Am moștenit de la tine zâmbetul și puterea. Puterea de a zâmbi. Și să nu crezi că fac un simplu exercițiu în care încord și relaxez mușchii faciali, ca să par fericită. Eu am învățat să zâmbesc cu inima. Așa cum faci tu de fiecare dată, când norii grei se lasă pe umerii tăi. Acest zâmbet, este unul dintre cele mai bune instrumente din viața mea. Mă ajută să construiesc. Știi tu, atunci când se prăbușesc tragic și zgomotos toate…visele unui om.

Zâmbesc. Zâmbim împreună, mamă.

Am moștenit de la tine lacrimi și putere. Putere de a plânge. Pentru că știu, astfel mă autopurific și apele îmi devin mai limpezi. E frumos, e atât de frumos uneori să poți plânge. E o trăire eliberatoare și pură.

Am moștenit de la tine iscusința de a plămădi aluat. Să-l întind așa încât să nu-mi mai rămână gram de forță. Să fiu bună, răbdătoare. Să pun cu grijă plăcintele în cuptor. Și să aștept. Mă așez cuminte pe scaun și aștept. În viață toate își au timpul lor. Nu mă grăbesc. Eu știu, mamă. Eu știu să nu mă grăbesc.

Am moștenit de la tine măiestria de a apleca capul. Să stau în genunchi și să mă rog. Să vorbesc cu Dumnezeu. Să nu mă tem niciodată că El ar putea să nu mă audă. De mică îmi tot zici că nu sunt singură, El e mereu cu mine. Iar eu te-am crezut, pentru că ești mama mea. Și astfel mi s-a așezat Dumnezeu pe ochi, pe nas, pe gură, pe inimă, pe toată eu, pe întreaga mea Viață.

Am moștenit de la tine un copac. Un copac care se ține strâns de pământ prin rădăcinile sale adânci și puternice. Nu îi este frică de vânt sau furtună. Nu îi este frică atunci când un copil obraznic aleargă spre el și îi rupe crengile. E verticalitatea mea, mamă.

Am moștenit de la tine un fir de iarbă verde. Iarba nu se teme că va fi călcată atât de dur în picioare. Iarba știe să accepte. E curajul meu, mamă.

Am moștenit de la tine o sămânță de grâu. Sunt liniștită. Pentru că știu, mereu o pot sădi, iar ea mereu va da roade. E speranța mea, mamă.

Am moștenit de la tine o floare. Cea mai simplă floare de pe Pământ. Uneori, o pun la ureche, râd și strig în gura mare – floare la ureche. Și totul în jur devine mai accesibil, mai ușor, mai liber.

Am moștenit de la tine o piatră. O piatră care tace și ascultă durerea altor oameni. Ea nu se revoltă niciodată, nu demonstrează nimănui nimic, nu vrea dovezi. E empatia mea, mamă.

Am moștenit de la tine o pâine. O pâine caldă, proaspătă, din care ies aburi. Îi simți? E căldura mea, mamă.

Am moștenit de la tine o pasăre. E albă, neînfricată și tare rebelă. Îi plac orizonturile largi și diminețile senine. E libertatea mea, mamă.

Am moștenit de la tine o frunză. Ea se rotește îndrăzneț prin vântul galben de toamnă. Dansează, zboară, planează, cântă și tresare atunci când cineva o ia în mâini ca să o admire. Și se bucură că poate oferi ceva în schimb. E sufletul meu, mamă. Suflet care poate iubi.

Și care te iubește cu iubirea de la începuturi. Îți imaginezi iubirea de la începuturi? Dacă nu, închide ochii și ascultă tăcerea din tine. Ea îți va povesti despre liniște și măreție. Aceiași formulă are și iubirea mea.

Te descopăr atât de luminoasă, diferită, angelică și mă mir de binecuvântarea de a-ți fi fiică. Tu ești lumină. Ești zbor.

Ia-mă de mână. Învață-mă să zbor.

Zburăm împreună, mamă.

Fiica ta.

d1738afa07cc8e7c93adba17c6e48115
Pictură : Trent Gudmundsen