BUCURIA de a fi

În ultima vreme mă gândesc mult la bucurie. Adevărată, firească, sinceră.

Cum să mă bucur fară să aștept ocazii importante și grandioase? Iată așa, pur și simplu. Pentru că sunt. Pentru că trăiesc și pot vedea această lume.

Bucuria de a fi tu însuți.  I motiv.

Fix așa cum ești în acest moment al vieții. Că de aici începe călătoria.Când știi cu cine ai de făcut drumeție. Și când mai știi că în această ecuație, nu ești niciodată singur. NICIODATĂ.

Să fii tu însuți nu-i simplu. Dar, nici complicat. Ai nevoie de sinceritate și curaj.

Să ai sinceritatea să te vezi așa cum ești. Să scoți de pe tine tot ce nu-ți aparține. Să arunci măștile de om frumos și cumsecade, mușchii faciali încordați cu falsitate, politețea managerială, etichetele și proiecțiile altor oameni. Tot, tot, tot. Ca să te vezi în vulnerabilitatea și autenticitatea adevărată.

Să ai curajul să smulgi buruienile uscate, care nu-ți mai folosesc și să sădești lumină. Atâta cât încape în sufletul tău.

Apoi stai cu inima deschisă, te uiți la soare și la lună. Mulțumești și te bucuri. DA, te bucuri cu adevărat și respiri. AER curat!

De ce să pretinzi că ești altcineva? Tu oricum știi cine ești. Fă primul pas și ia omul din tine de mână. De ce să nu-ți asumi albul și negrul? De ce să sari peste limitele tale, dacă aceasta este măsura la care ai ajuns până acum? Și e bine așa. Mergi cu iubire și lumină mai departe.

Ce tot căutăm? Dacă avem o inimă cu care putem IUBI.

Hai să ne bucurăm împreună.

Constantin Noica

Trei poeme filisofice pentru Sanda, fragment

Căci bucuriile noastre nu sunt desfătări deşarte şi dacă unul se bucură de un automobil, altul de-a putea face poezie, unul de o biată libertate, altul că se poate ruga lui Dumnezeu, bucuria cea mai mare este că au reapărut bucuriile. Că plictisul şi cenuşiul ce se întinseseră peste noi lasă loc culorilor şi înţelesurilor proprii. Ce putem desface noi? Ce putem denunţa noi, ca scriitori aceia care vă plac? Şi cui? Unei lumi obosite care vrea doar spectacolul zbuciumului nostru în gol? Dar putem face lăturiş câte ceva şi putem pregăti o Carte a Facerii pentru cei tineri, pe care bucuria noastră de a încolţi până şi în stâncă, îi va modela pentru ceasul în care vor putea făptui sub lumină. Nu-ţi voi trimete draga mea cartea despre timpul nostru căci asemenea cărţi nu se scriu în crâng. Dar dacă e adevărat că trăim într-o lume în care nimeni nu ştie nimic, atunci de pe cărările noastre vă strigăm acesta.

Liniștea într-o ceașcă de ceai

Ea este mereu cu mine. Stă cuminte fix la începutul inimii, acolo unde se întâlnește cerul cu pământul, pentru a-și citi scrisori de dragoste.  

Mă privește cu ochii blânzi. Așteaptă să-mi termin jocul nonsens și să revin acasă, înainte de a se înnopta. Știe că mă întorc de fiecare dată.

Când ajung, îmi spune să fiu aici, să am încredere în ce se întâmplă. Că totul va fi bine și că eu sunt așa cum sunt. Că așteptările altor oameni sunt doar proiecțiile lor. Și că noi toți suntem oglinzi, care au nevoie de iubire.

Apoi îmi dă apă. Beau și mă gândesc că nici nu am observat ce sete îmi era. Și râdem împreună. Cel mai des râdem de orgolii deșarte, de trufii ieftine, de lipsa esenței, de viață artificială, de triunghiul dramei și de alte nimicuri care îmi fură din blândețea și smerenia inimii.

Liniștea îmi dăruiește puterea și certitudinea că am suficiente resurse interioare pentru a-mi continua drumul. Așa cum pot. Important să fie adevărat și cu lumină.

Liniștea îmi oferă spațiu pentru a căuta adevăruri și sensuri.

Liniștea îmi oferă foaie curată pentru a crea și a mă spala cu roua cuvântului.

Liniștea mă ajută să rezonez mai bine cu mine, pentru a nu purta tot felul de măști.

Liniștea e o fată în rochie albă, care se pierde în albastrul cerului … pentru a se regăsi în frumusețea inimii ei și a celor din jur.

Dar liniștea ta cum e ? Ce culoare au ochii ei ?

sau poate ești ceaiul
din ceașca mea?

îmi strigi
fiiaici fiiaici fiiaici

ce se află
dincolo de 
apa fierbinte ?

bună seara, liniște
eu am chef de confidențe 

în inima mea ninge
cu fulgi fierbinți
de dragoste 
 
cu oameni
cu visuri 
cu speranțe
 
croșetez din ei
o bucurie simplă
și adevărată 

a mea a ta 
a noastră
 
știu că fulgii 
nu se topesc
pentru că
nici dragostea
nu cade
niciodată
 
acești fulgi 
au libertatea lor 

îi poți prinde
doar cu inima 
deschisă și albă
 
pentru că iarna 
este un fel de a fi 

Arta de a iubi toamnele

Toamna nu suportă ifosele oamenilor grăbiți și respirațiile sacadate. Ea nu-ți permite să-i calci cu ambele tălpi frunzele, care au aterizat cu grație și durere de prin vârfuri de copaci. Vrea să fie sigură, că meriți cu adevărat să-ți descopere taina ei.

Am văzut oameni care accelerează pașii. Neatenți și repeziți strivesc tot ce le stă în cale. Nu văd. Nu aud. Nu simt. Sunt preocupați doar de grijile acestei lumi.

Dar, am văzut și oameni care dansează cu toamnele. Și vals și horă și ce vreți. Ei merg calm, fără grabă, fără așteptări grandioase. Pur și simplu își permit să vadă, să audă, să simtă. Așa cum este.  Au inimi conectate cu viața. Iar, prin foșnetul frunzelor ruginii aud frumusețea unui început de lume. În toți acești oameni m-am văzut pe mine.

Toamna numără respirații și pași, ritmuri și tempouri, oameni și oameni. Una dintre cele mai înțelepte toamne.  Sau, mai bine zis, abia acum am observat această caracteristică valoroasă a ei. Frunzele cântă armonios și blând la harpa inimii mele.

Iar, inima asta, știe ea ce știe. Și toamnele to t…

d67aca3c27f409d20f632d833e9abd3d1033090710.jpg

Ce pot să-i ofer în schimb?

Să fiu recunoscătoare și bucuroasă. Pentru că este. Pentru că sunt. Pentru că putem simți împreună o frunză, o adiere de vânt, o picătură de ploaie, un copac, un cer, o viață.

Confidențe cu toamna ? Da.

Pentru că a iubi toamna este o artă.