Povestea unui om într-o pădure

Pădurea are ochii verzi și respiră a începuturi. Într-o zi, o să mă pierd prin tot verdele ei sălbatic. Voi aștepta să mă cauți, să mă strigi, să mă urli, să mă reîntorci. Să-mi fie iar comod, ușor, în siguranță. Știi tu, ca înainte. Și o să te aștept așa, fără să-mi asum propria pierdere... Citește în continuare →

12 rochii

Într-un dulap stau aranjate, așteptându-și rândul, niște rochii. Fiecare rochie e diferită și unică. E altfel. E anume așa cum ar putea fi doar acea rochie. Da, toate sunt rochiile mele. Care le-am moștenit, care le-am ales singură, care mi-au fost cusute la ocazii speciale, care le-am primit în dar, care le-am mai găsit pe... Citește în continuare →

Ce mi-aș spune mie în fiecare zi

Desigur, începutul unui nou an calendaristic nu prevestește schimbări. Tot ce se întâmplă este doar schimbarea unui număr. Atenție! nu se vor întâmpla minuni, magie și nici măcar "să fim mai buni de sărbători" nu mai funcționează după miezul nopții.Se întâmplă să ne trăim viețile mai cu măști, mai dezorientați în sensuri și în adevărata... Citește în continuare →

Nevoia de căldură și conectare

În marea călătorie spre mine, care nu are stație terminus, am descoperit CEVA. Am conștientizat cât de puternică este nevoia de conexiune interumană. Și că, de fapt, este o nevoie simplă, naturală, firească, se numește Căldură. Sună metaforic, dar e un tip de căldură interioară care nu se poate exprima în cuvinte. E o poftă... Citește în continuare →

Minunea pașilor mici

Am văzut astăzi în parc un tată și un fiu. Tatăl își învăța copilul să facă primii pași. Și parcă, nimic neobișnuit, ceva firesc. Dar, urmărindu-i câteva minute, am simțit atâta viață și atât elan. Cu câtă delicatețe, grijă și dragoste îl sprijinea. Piciorușele mici, abia se atingeau de pământ - Bravooo, Răzvan! Vezi că... Citește în continuare →

Mă scuzați, am uitat caietul acasă

Când eram în clasa I, îmi plăcea să scriu, sau mai bine zis, să mă învăț a scrie. Exersam până târziu, voiam să fac toate liniile corecte, grațioase, fix ca în abecedar. Să fie perfect. Dar, se mai întâmpla, să nu fie chiar așa. Sora îmi spunea să tai litera, cuvântul și să continui în... Citește în continuare →

Oameni

Sunt oameni - vânt. Ei trec prin viața ta și îți suflă peste tristețile reci de toamnă. Apoi te învață cum să te bucuri de frunzele căzute. Sunt oameni - răsărit. Energia le este ca roua dimineții. Cu ei te simți ușor și proaspăt. Sunt oameni - asfințit. Ei nu te întreabă nimic. De obicei... Citește în continuare →

BUCURIA de a fi

Cum să mă bucur fară să aștept ocazii importante și grandioase? Iată așa, pur și simplu. Pentru că sunt. Pentru că trăiesc și pot vedea această lume.

Liniștea într-o ceașcă de ceai

Ea este mereu cu mine. Stă cuminte fix la începutul inimii, acolo unde se întâlnește cerul cu pământul, pentru a-și citi scrisori de dragoste.   Mă privește cu ochii blânzi. Așteaptă să-mi termin jocul nonsens și să revin acasă, înainte de a se înnopta. Știe că mă întorc de fiecare dată. Când ajung, îmi spune... Citește în continuare →

Arta de a iubi toamnele

Toamna nu suportă ifosele oamenilor grăbiți și respirațiile sacadate. Ea nu-ți permite să-i calci cu ambele tălpi frunzele, care au aterizat cu grație și durere de prin vârfuri de copaci. Vrea să fie sigură, că meriți cu adevărat să-ți descopere taina ei.

WordPress.com.

SUS ↑