Cerul rămas în inimile noastre

Doamne, doar Tu cunoști suspinele adânci ale inimii mele. Nu le mai deslușesc, nu le aud, nu le pot îmbrățisa precum un tată își îmbrățisează fiul rătăcit.

Bine ai revenit acasă, iubita mea fiică. În casa inimii tale. Aici o să găsești raiul după care plângi. Aici o să fii întreagă și nu te vei pierde. Aici vei sta dreaptă în frumusețea neclintită a liniștii. Aici vei învăța să iubești.

A iubi, doar prin iubire păstrezi esențele și hărțile spre pace.

A iubi, doar prin iubire nu îți este frică.

A iubi, doar prin iubire poți plânge îndelung, știind că ești ocrotit.

A iubi, doar prin iubire poți să taci, să alungi zgomotele, nehotărârile, ceața.

A iubi, doar prin iubire poți să accepți aluatul din care ai fost plămădit și să-l lucrezi cu grijă și cu încrederea în răsplata cea mare, care nu poate fi chivernisită din nimic materialnic și trecător.

A iubi, doar prin iubire poți să-ți permiți a simți neputință și vulnerabilitate, ploile primăvăratice de care ne ascundem. Vântul o să ne șoptească. Stropii ne vor curăța. Copacii ne vor asculta. Albastrul cerului se va deschide printre ramuri și vom respira. Doamne, există viață. Apoi, razele apusului, ne vor săruta blând frunțile obosite. Vom cădea în genunchi în inimile noastre. Să vedem cât cer a mai rămas acolo.

A iubi, doar prin iubire învăț să fiu femeie. Să dăruiesc. Să am curaj pentru întrebări și răbdare pentru răspunsurile, care vor apărea atunci când voi fi deschisă să le aud. Să le trăiesc. Să le îmbrățișez cu încredințare.

De mulți ani mi-i dor de tandrețe, grație, eleganță firească … De gingășie. De puritate. Le aștept de la alții și mă supăr când nu le primesc. Îmi inchid inima și aleg să trăiesc în iluzii și amăgiri.

Este un dor tainic, care îmi ghidează ființa. Un dor de flori veșnic înfloritoare. Un dor nebun de vânturi răcoroase și calde. Un dor cuminte de inocență, dar fară naivitate. Iar, lângă inocență, ne mai întâlnim cu mirarea, bucuria, inima deschisă. De aici încep toate.

Îți mulțumesc, Doamne, pentru oamenii prin care Îmi amintești de vocea inimii. De faptul că sunt fiica Ta.

Un om cu care ne-am rătăcit împreună. Un om-pământ.

Un om, a venit și m-a ajutat cu mintea. Un om-pădure, care așteaptă liniște și tihnă. M-a ajutat să înțeleg că, rațiunea, după care alergam, ca să fiu în siguranță și nerănită, nu este podul care mă va duce spre iubire. Dar, te rog, Doamne, dăruiește-i acestui om Dragostea pe care o caută. Și liniștea… Acest om are o inimă care vrea să iubească.

Alt om, a venit pentru a-mi povesti despre libertatea spiritului, cea pe care nu ne-o poate fura nimeni. Un om-munte. Curajos prin puterea de a-și asculta inima. Darurile. Menirea. Mă ajută și pe mine, cu prietenie și cu simplitate. Cu el nu mi-e frică să fiu așa cum sunt.

Oameni, ploi, cărări…

După cum voiești, rânduiește pentru mine, Doamne. Învață-mă să iubesc.

Ajută neiubirii mele.

Cu speranțe,
într-o lună de mai, când am uitat să mai iubesc.

Doamne, fă din suferinţă…

„Doamne, fă din suferinţă
Pod de aur, pod înalt.
(...)

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din îngfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

(...)
Fă din fiecare rană
O cădelniţă spre cer.

Şi din fiece dezastru
Şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
Şi fă zâmbet înţelept.”
R. Gyr

Ale mele trei copeici n-o să schimbe nimic, desigur. Poate doar traiectoria inimii mele. Dar și asta, nu-i sigur. Pentru că inima mea de om este slabă. Uneori. Adeseori. Sau, când durerea este tare aproape și nu pot s-o văd în lumina unei nădejdi. Om care nu vede… Om care nu este încredințat. Unde-i pacea din mine, acea pe care ne-o dăruiește Hristos fiecăruia? Să o fi pierdut … ?

Nu știu ce pot face pentru poporul ucrainean care astăzi trece prin spaimă, durere, neputință… Nu știu cum să alin, măcar pentru o secundă, inima unei mamei care plânge acum și crede că, Dumnezeu a uitat-o. Nu știu cum să zic panicii din mine că o înțeleg, dar nu sunt gata nicidecum să o accept. Pentru că omul este mai mult decât toate războaiele prin care trece. Omul este cel care a primit pacea lui Hristos, cea care este începutul eternității.

Dar, aud că spun asta, din casa în care mi-i cald și sunt în siguranță. Nu știu dacă să vorbesc și nu știu dacă să tac.

Durerea lumii se strânge ghemuri- ghemuri în sufletele oamenilor. Tații, pentru că sunt oameni, se tem, dar merg să lupte. Conștienți că asta îi poate costa viața. Sau, tați care așteaptă, sunt într-o pregătire și mobilizare morală continuă. Mamele nu-și pot adormi gândurile de neputință. Copii se uită încrezători, dar speriați la părinții lor. Părinții, se uită in ochii copiilor, acolo întâlnesc puritatea, îl văd pe Dumnezeu. Se trezesc. Se scutură de frici. Iubirea mereu este triumfătoare.

Durerea ne trezește. Durerea rupe bucăți mari din vechiul om, de care atât de greu ne lepădăm. Durerea ne spală… Durerea ne unește.

Aceste cuvinte, sunt și ele niște impostoare… Ce ușor este să scrii, să-ți exprimi opinii, pe care încă le și mai crezi roditoare. Dar, de unde? Când în sufletul lumii este atâta secetă, atât uscat, atâta tensiune… Ce să facă bietele cuvintele? Unica lor șansă este să se prefacă în lacrimi, apoi să curgă în rugăciune…

Doamne, Dumnezeul nostru, Făcătorul cerului și al pământului, dăruiește-ne nouă, oamenilor care greșim multe, ploaia cea dătătoare de speranță. Spală de pe inimile noastre mândria și sădește, iar și iar, grăuntele dragostei. Iubirea dintre oameni. Învață-ne să înțelegem voia Ta, cu popoarele Tale. Învață-ne să fim uniți în virtuți și să scoatem sabia împotriva patimilor. Ale noastre, mai întâi. Apoi, ale lumii.

Învață-ne că frica din noi nu este decât lipsa iubirii. Învață-ne să tăcem. Învață-ne să plângem. Învață-ne să avem curajul de a ne vedea așa cum suntem. Fără Tine, Doamne, toate ruină sunt. Țările, orașile, satele. Dar, mai ales, inimile noastre. Căci de acolo începe pacea. Pentru că Tu acolo Ești. Iar noi suntem poporul și oaia cea pierdută, care ne aplecăm în fața iubirii Tale și așteptăm mare și multă milă.

Doamne, Dumnezeule … Ține în palmele Tale lacrima poporului ucrainean.

ilustrație: Украинка, Леся. В дитячому крузі. Ил. Зиновии Юськив. Львов: Каменяр. 1986 г.

coperta: fragment din ilustrația artistei vizuale Оля Гайдамака

Colinde, edificări, modele

„Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Doamne-n noaptea asta m-am gândit să-ți cer
Să trimiți un înger tânăr și frumos,
Cu fum de tămâie și de chiparos

Să-mi sfințească, Doamne, temnița săracă
Și s-o scoată bunul, de sub promoroacă.
Și să mai aducă, Doamne, pentru noi,
Pentru osândiții flămânziți și goi.”
„Membrii Ligii Studenților (LS IAȘI) nu au plecat în vacanță înainte de a-i colinda pe foștii deținuți politici și luptători anticomuniști care au făcut parte din mișcarea studențească sau din rezistența anticomunistă, unii fiind arestați la doar 15 ani sau în anii studenției, alții trecând prin 20 ani de închisoare sau prin groaznicul experiment Pitești, fără să își trădeze credința și neamul. Am călătorit la Constanța, București, Pitești și Brașov. Cu fiecare am realizat câte un interviu, adăugându-le arhiva noastră de istorie orală, urmând ca acestea să fie editate și publicate ulterior.” 

În fiecare an, colegii din Liga Studenților Iași, în ajun de Nașterea Domnului, se pornesc a colinda, prin țară, foștii deținuți politici. De doi ani, mergem împreună. Prima experiență, în 2019, m-a găsit mai entuziasmată și optimistă. Acum, peste doi ani, m-a urmărit un sentiment neexplicabil, care-mi îndemna ființa să tacă, să păstreze această taină a suferinței, să nu cheltuiască cuvintele, să nu încerce a contabiliza conștientizările.

Cuvintele mă roagă să tac, să nu le cioplesc zadarnic, să nu fac prea mult… zgomot. Să nu rănesc, dintr-o neglijență a exprimării, amintirile, suferințele, rănile, tăcerile… Totuși, rog cuvintele să fie îngăduitoare, să aibă răbdare, să mă asculte. Îndrăznesc, pe vârfuri, în șoapte, a înșirui câteva reflecții.

Prima observație a fost lumina din privirea fiecăruia și modestia cu care ne povesteau despre anii de detenție, care era clar vădită și în felul lor de a fi. O cumințenie, o liniște, și poate că, o adâncă iertare pentru toate durerile prin care au trecut.

Apoi, se auzea o melodie a nădejdii. Această speranță cu care le erau învăluite istorisirile, ne chema la o responsabilitate de asumare a omului lăuntric din noi. O strigare, o aducere aminte, asta se auzea de printre rânduri.

În același timp, am observat o încredințare în spusele și îndemnurile către tineri, în vorbele lor puține, dar cu tolc. Un fel de credit de încredere, că ne putem onora și apăra neamul, credința, aproapele. Și putem face asta fără multe cuvinte și exprimări extrinseci, ci prin propria zidire lăuntrică. Și astfel, împreună putem fi puternici, căci vom avea ce ne oferi unii altora.

Și alte conștientizări, care-s fine și n-aș vrea să le zgudui, încă. Să se mai prindă, să se mai coacă… Să mă mai trezească.


Constanța

Nicolae Chiselef – 92 de ani, dintre care întemnițat 6 ani la Gherla, Jilava, Poarta Albă

„Pușcăria, o școală înaltă care ne-a descoperit lucruri pe care nu aveam să le aflu altfel. Primeam suferința ca o binecuvântare. Eu acolo m-am eliberat.”

„Păstrați-vă sufletul și fărâma de nădejde. Să faceți ceva pe unde treceți…”


Mult așteptata întâlnire cu Demostene Andronescu, (94 ani) ultimul dintre poeții închisorilor încă în viață.

Demostene Andronescu mi-a îmblânzit inima prin buna lui îndrăzneală și luciditatea pe care o are, la ai săi, respectabili, 94 ani de viață. Și, desigur poeziile dânsului, care m-au sensibilizat mult mai devreme… Și pentru totdeauna.

„De atunci fară-incetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândrul soare,
Ci sfios ca luna.

lar când mâlul se adună
Şi-mi astupă vrana.
Mă sleiesc ca pe-o fântână,
Adâncindu-mi rana.”

Împreună cu Niculina Moica, arestată la 15 ani

Alături de Galina Răduleanu, fost medic psihiatru, întemnițată 4 ani la Jilava, Oradea și Arad

„Să ne păstrăm existența interioară.”

„În fața morții nu avem de făcut nimic.”



„Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Tu mă iartă Doamne pentru câte-ți cer,
Dar în deznădejdea-n care suntem noi
Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi.

Și ți-ar face-n taină rugăciune ‘naltă,
Prin Pruncul din iesle și cea Preacurată
Leru-i Doamne ler și iar leru-i ler,
Vin colindătorii, dați drumul la cer.





Toți acești oameni sunt istoria vie, pe care putem să o privim în ochi! Mai mult decât atât, sunt modelele noastre despre cum să rămâi drept și să-ți binecuvântezi suferințele. Mă închin în fața iubirii lor.

Iar, noi…

„Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

Poate că, vom îndrăzni măcar să menținem focul, continuitatea, valorile.

Mulțumesc Ligii Studenților din Iași pentru aceste daruri fără de preț!


„E noapte. Tocmai am citit Acatistul Domnului. Am făcut un Crăciun mai frumos decât o poveste! Sufleteşte m-am simţit mai pregătit decât în alte rânduri. Am simţit, prin greutatea suferinţelor trăite pentru învierea sufletului, răspunderea ce mă apasă privitor la mântuirea propriului meu suflet, a familiei, rudelor, prietenilor, vrăjmaşilor, neamului întreg. Şi cu cât urcam mai sus pe scara idealului, cu atât mă vedeam mai mic, mai păcătos iar idealul mai înalt, desăvârşit: Hristos! Şi iată aşa, încet-încet, toţi idolii adolescenţei s-au năruit. Vălul de pe ochi a căzut prin lupta cu păcatul şi în faţă a rămas vie, senină, icoana Domnului Iisus Hristos! Aşadar am reuşit să stabilim pacea cu toţi semenii noştri şi asta numai prin călcarea noastră în picioare, prin recunoaşterea greşelilor noastre, prin iubire. Şi câtă pace am trăit vineri, când m-am aflat în faţa preotului! Ne-am împărtăşit mulţi. Ce zi mare, ce zi frumoasă!” – Valeriu Gafencu

„În sfârșit semnalul de colinde s-a dat. Noi toți cei din celulă, patru la număr, cu expresia feței din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zabrele, cu ochii aprinși scânteind în noapte, începeam colindul „O, ce Veste minunată!”, continuând pe aceeași melodie cu „A venit și-aici Crăciunul”, colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperați cu pumnii și cu picioarele în uși, amenințându-ne și ordonându-ne să încetăm. Populația din Aiud s-a adunat în jurul închisorii; ascultau uimiți colindul, ca la urmă să cânte și ei cu noi. În acele clipe puteau să se deschidă ușile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu si Dumnezeu în noi.” – Atanasie Berzescu

La pas prin Copoul primăvăratic

Reînnoirea poate fi obervată în orice pădure, câmpie, parc, curte. Iar, uneori, chiar și în inima omului. Primăvara ne invită la freschețea spiritului. La mirare. La prospețime. Asumarea acestei reveniri, uneori, ne costă prea mult… Timp.

Vă invit la o plimbare prin verdele și prin mirarea Copoului, care ne împărtășește bucuria lui A fi.

Bucuria primăverii.

Adesea ne întrebăm dacă are vreun sens viaţa şi dacă merită să fie trăită. Desigur, sunt atâtea lucruri neplăcute legate de existenţa noastră aici. Le întâlnim zilnic ca pe obstacole şi încercări de neînlăturat. Răul este pretutindeni prezent.

Totuşi avem motive să ne şi bucurăm. Viaţa ne dăruie o seamă de frumuseţi care, dacă le ştim culege, ne încântă fiinţa, învingem urâtul şi poverile.

Iată zorile care se arată, cântecul luminii şi al păsărilor începe, apele aleargă scânteind, musteşte viaţa în tot locul. Omul bun munceşte şi se roagă. Cine a văzut un răsărit de soare în Piatra Craiului vrea să trăiască, să descopere sensul vieţii. Doamne, şi când se lasă noaptea, noaptea de basm a lui august, cântă tainele prin frunziş şi plânge luna o dragoste neîmpărtăşită!

Câtă frumuseţe e în lumea aceasta! Păcat că omul de azi nu mai are timp s-o vadă!

Cum să nu merite viaţa s-o trăieşti, cum să n-aibă sens, dacă există florile? Iată rodul câmpului şi al pomilor, iată copiii! Câte făpturi, atâtea minuni, atâtea îndemnuri. Cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n-a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri nu găseşte sens vieţii, nici nu merită s-o trăiască. Este în puterea noastră de a descoperi viaţa şi sensul ei.

Este în puterea noastră de a alege. Este în puterea noastră de a împodobi sufletul şi a ne bucura. De ce atunci să dezertăm?

„Îndemn la simplitate”, Ernest Bernea

Lasă primăverile să fie.

Te rog, lasă primăverile să fie. Ele știu să ne mângâie. Să ne renască. Să ne mire. Să ne iubească. Doar lasă-le să fie.

Observă. Te rog deschide ochii și vezi. Ascultă frumosul ce cântă. Ascultă liniștile izvorâte din firul de iarbă, din flori și din copaci. Din cer și din pământ. Din cântul îndrăzneț al păsărilor. Din bucuria pământului.

Te rog să le auzi. Aceste liniști și acest frumos discret, care se ascund peste tot. Bate la ușa mirării. Deschide inima ta. Să adie vântul cald de primăvară și să-ți încălzească firele omului din tine.

Te rog, privește această floare. Ca ființe umane, care coexistăm în armonii cu natura, cu creația și cu Creatorul, nu ne putem permite ignoranța. Cum ar fi oare, dacă am încerca să cultivăm trezvia simțurilor și conștiința frumosului? Cum ar fi, dacă ne-am permite să fim ghidați, să învățăm de la ciclicitatea, puritatea și esența proceselor naturale, pe care avem onoarea să le observăm?

Poate ar fi mai multă simplitate. Mai mult alb. Recunoștință. Plinătate. Liniște.

Te rog să nu uiți niciodată că există primăvara. Că exiști tu, cel care trebuie să crezi în primăvară. Nu te teme de acest trebuie, e unul care te îmbrățișează cu încredere. Trebuie să crezi că există primăvară. Da, atâta iarnă e în noi… Dar, niciodată primăvară n-a venit degeaba. Niciodată. A venit cu înfloriri. Cu nădejdea că viața poate să înflorească, poate să dea rode. La fel ca și tine.

Când se vor ivi mugurii tăi? Pe ce sol crești? Ce fel de floare ești? Ce oferi lumii?

Ridică-te din risipirea ta și fortifică-ți întreaga ființă privind o floare. Curăță-te prin frumusețe. Prin ale ei veșnice revărsări. Să fie oare frumosul un ecou al veșniciei?

Despre muguri și oameni

Desculț, cu tălpile albe și cu ochi de albăstrele neivite, a început să-și țese rochia. Grăbită, dar și fără pic de grabă în același timp. Determinată, frumoasă, verde.

Lacrimile-i sunt încă reci și rouă se lasă îngândurată pe firele subțiri. Îngheață, dezgheață, îngheață, dezgheață. Dar, iarba aceasta a noastră nu se supără nicicând. S-a înfipt și ea într-o nădejde, în curând va crește multă și înaltă. Și, poate, va odihni o furnică la umbra sa. Sau o floare, sau niște oboseli de om. Nu se teme nici de strivitul sau râsul zgomotos al celor ce n-o observă.

A observa ochiul ierbii este o minune. Că există iarbă pe pământ. Că există viață. Că a fost rânduit să existăm și noi.

Mâinile-i sunt moi, iar mișcările încete. Din când în când, trezește o apă, un mugur, o floare. Un om, poate. Și nici măcăr nu se grăbește. Să doarmă fiecare cât o vrea. Și mugurii, și omul. Va veni ziua binecuvântată pentru trezirea fiecăruia.

Iar privirea-i e blândă, cuminte, nerăbdătoare. Brodată cu fărâme azurii de cer. Nu, nu, nu. Cu întreg cerul.

Părul lung atinge pământul și rădăcinile vieții. Îl vedem noi și cei adormiți la marginea luminii. Mai poartă cu ea și o torbă. Cu semințe. Le sădește în cugetul și-n simțirea fiecărui căutător de rosturi.

Își plimbă rochia în soare și în lună. În dimineți, și-n asfințituri. În câmpurile neîngrijite ale sufletelor noastre. Iar noi, împreună cu darul nădejdii ce ni-l dăruiește, ne răsuflecăm mâinicile și începem a lucra terenurile pârlogite.

Mă rog, să avem suficient curaj măcar să ne vedem pârloaga. Să ne vedem pe noi așa cum suntem cu adevărat. E prea multă lumină, ca să rămânem în ignoranță. În viață netrăită, în Nu.

Mă rog, să ne trezim omul lăuntric, să lucrăm la fortificarea și înnoirea duhului. Mă rog să mă trezesc. Să ne trezim. Să ne vedem înmuguririle. Viața. Esența.

Cu toții dansăm în jurul rochiei larg desfăcute. Și așteptăm. Da, așteptăm… Primăvara și Învierea. A Mântuitorului, a mugurilor, a omului.

Uși, chei și flori uscate

Ușa asta mă doare. Încrețită ca un om bătrân, care n-a înțeles nimic despre viață. După ușă, nimeni nu știe ce se află. Doar vânturile reci au mai vizitat casa aceasta. Vânturile și gândurile. Lacăt, lacăt, lacăt.

Oare, cheia am pierdut-o prin câmpii, pe dealuri, prin băltoace, prin cerurile mele mici și mari, în care mă jucam veselă: de-a v-ați ascunselea, de-a profesoara, de-a prinselea, de-a viața? Sau, poate-i prin buzunarul acela imens în care găseam de toate: o carte, o bucurie, un măr, un sens, o mirare, o speranță și alte multemultemulte lucruri trebuincioase unui om? Dar, pe străzile înguste în care am uitat că mă joc de-a v-ați ascunselea, crezând că mă caut serios? Am uitat să mă joc. Acolo, acolo poate fi cheia aceia?

Nu, nici pe dealuri, nici pe străzi, nu-i. Pentru că drumurile acestea-s bătătorite și pot găsi cheia după propria-i umbră.

Acum, acum cheia asta-i altundeva… Ascunsă-n cenușa nedreptății omenești. Cenușă. Care, fusese cândva, poate un fir de iarbă, sau poate o vie și delicată floare?

Și m-am apucat să judec, să înțeleg, să mă ascund după raționamente și argumente sforțate…. Poate că solul nu era prielnic, poate că a fost secetă în acest an, poate că iarba preferă să fie cenușă, poate că… Dar, cine-s eu să judec cenușa, iarba cosită și florile uscate. Cine-s eu?

Iată de ce nu aveam ochi să văd cheia. Era ascunsă în cenușa lumii și în judecarea mea. Ce ușurare că există dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea omenească. Poate că, nici nu trebuia să caut nimic…

Pentru toate există vreme sub ceruri. Iar, orice lucru își va descoperi adevărata sa față. Să binecuvânteze Domnul și cenușa și iarba cosită și florile uscate. Și, mă rog, să ne ierte. Pentru pierderea chibzuinței și a cheilor.

Nu vă temeți, flori vii ajung pentru toată lumea. Și bunătatea … care niciodată nu se pierde pe drumurile noi.

Curaj să avem!

Fericirile unui profesor

Care sunt fericirile unui profesor? Câte sunt ele? A ce miros? Ce culoare au? Sună a foșnet, a galben? Sau poate a primăvară, a înfloriri? A început de alb, a crivăț proaspăt? Cine mai stă acum, să numere anotimpurile și fericirile unui profesor ? Cine se așează, măcar așa, din toamnă-n toamnă, la o masă cu bucuriile, cu darurile, cu rosturile, cu conștientizările? Cu miracolul acesta – de a fi profesor. Un miracol tihnit și așezat, fără multă mirare în el, dar cu o tremurare liniștită și firească. A învăța un copil să învețe. Istorie, literatură, matematică, fizică, chimie, viață. Da, viață, mai mult decât toate. Mai puțin, dar mai mult, în același timp.

Te invit acum la o discuție cu ale tale fericiri, profesorule. Sincer, autentic, detașat. Fii aici. Fii aici pentru tine. Lasă-te în voia vântului tomnatic, el știe să aranjeze frunzele și gândurile. Într-un haos ordonat.

E nevoie de un meșteșug pentru descoperirea fericirilor, îngropate adesea în iureșul întâmplărilor. A vedea și a-ți trăi fericirile, așa cum sunt ele, e un dar. O trezvie a minții și a inimii.

Lasă-te în voia acestei adieri, în voia acestui moment. Știi și tu că, clipa de acum este însăși viața.

Lasă-te în voia reflecțiilor și a conștientizărilor despre …

Fericirea de a fi om.

Pur și simplu. De a trăi. De a avea Viață. De a-i oferi sensuri. Sau poate, însăși desfășurarea ei, este un sens suficient sieși ?

O fericire universală, care ușurează existența, dar în același timp îi adaugă plus responsabilitate pentru asumarea propriilor trăiri și etape ale înțelegerii condiției umane.

În primul rând ești om, creat după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Ești om. Om care poate greși și învăța. Om care poate fi întristat, furios, îndoielnic, mânios, orgolios, încurcat în descâlcirea iluziilor și dez-amagărilor, în găsirea și re-găsirea unui echilibru dintre A fi, A dărui, A primi.

Om care se ascunde după măști și roluri sociale, om care învață să Fie. În ritmul și-n firescul tău. Ești.

Ești așa cum ești. Pe lângă tot ce vrei să pari sau ce vor să creadă alții despre tine.

Fericirea de a fi om înseamnă a simți că ești viu și că are rost să fii viu.

Fericirea alegerii.

Această fericirea mai vine la pachet și cu voia de a greși. Da, e voie să greșești. Atât cât să fie de folos pentru Omul din tine. Atât cât să ai un fundament pentru învățare.

A-ți alege calea Profesorului, înseamnă a-ți alege un stil de viață și un mod de A fi, pe care-l cultivi de-a lungul experiențelor.

E o fericire a trecutului, dar care leagă, într-un nod al nădejdii, acest prezent viu și acel viitor ce va să fie.

Iar, o alegere asumată, făcută la timpul potrivit, e o pasăre mereu pregătită de zbor. Fii fericit pentru al tău trecut, cu lecțiile și cu bucuriile lui. Primul cuib al fericirii e cel al Recunoștinței.

Fericirea de a dărui. 

A fi profesor este o stare de spirit. O stare de dăruire continuă. Atunci când dăruiești chiar din propria ta ființă. Tot ceea ce ești. Pentru că nu poți oferi ceea ce n-ai.

Tot ceea ce ai învățat să Fii.  Și desigur: istorie, literatură, matematică, fizică, chimie…. Tot ceea ce ești.

„pentru că mai fericit este a da”…  aceasta-i taina ce stă, cuminte, la temelia unei bune jertifiri de sine. Dragoste cere întotdeauna o jertfire de sine. Necesară omului, pentru a crește în ajutorul și-n iubirea pentru aproapele său. Pentru copiii săi, pentru elevi.

Fericit e profesorul care se dăruiește pe sine însuși pe altarul Educației.

Fericirea de a-ți trăi rostul.

Rostul. Acesta-i ordinea lucrurilor, care unește – rațiunea și inima unui profesor de misiunea lui în lume. Odată ce-ți găsești și re-găsești continuu rostul, apare și gustul dăruirii acesteia, gustul misiunii profesionale și sociale.

Sau, altfel zis, misiunea regăsirii ființei tale în dăruirea de pedagog. O așezare limpede în rost.

Pe lângă cea tradițional-personală: a sădi un pom, a educa un copil și a construi o casă, misiunea socială conturează în mod vădit și trăirea unui rost deplin. De aceea, cu multă grijă, trecem această trăire în rândul fericirilor unui profesor. De altfel, orice om trăiește fericirea rostului, când se simte la locul potrivit, într-o înțelegere onestă cu misiunea sa.

Fericirea de a educa lumea.

Când înveți un copil înveți o lume întreagă. Trăiești fericirea de a contribui la formarea întregii lumii.

Cu toții laolaltă, ne aflăm într-o internecesitate de dăruirile, de darurile și de rosturile noastre. Fiecare, cu puterea personală, împinge această lume spre cunoaștere, spre dezvoltare, spre Adevăr.

Iar, arma profesorului, este cea a Educației: educația ca proces, educația ca acțiune de conducere, educația ca acțiune socială, educația ca interrelație umană, educația ca ansamblu de influențe.

Fericit e profesorul care educă o lume.

Fericirea de a intra în lumea copilului.

A învăța un copil, înseamnă a cunoaște, iscusit, care sunt cheile și deschiderile spre lumea lui. Spre lăuntricul fiecărui elev. A cunoaște, la fel ca un părinte, cum să-i vorbești, cum să-i taci, cum să-l apreciezi, cum să-i spui că nu are dreptate, cum să-i ghidezi pașii. Cu fermitate, cu profesionalism și cu iubire.

Pentru aceasta elevul trebuie să simtă siguranță, încredere, suport autentic. Or acestea pot fi oferite doar de un profesor care și-a echilibrat starea de Copil, Adult și Părinte interior.

Fericit e profesorul care are cheile spre lumea elevului său. Doar acolo se întâmplă Învățarea.

Fericirea de a fi pod de trecere. Model. Reper. Exemplu.

Una dintre fericirile care preferă tihna și modestia trăirii. Aceea de a fi conștient că ești un pod de trecere pentru elevul tău. Între el și lumea mare, care-l așteaptă cu tot cu aripi, cu visuri, cu aspirații, dar și cu competențele necesare unei bune integrări.

E și aceasta o mare fericire, să te știi pod de trecere în viața altor oameni în devenire. Așa cum și alți oameni îți servesc ție ca pod.

Fericirea de a face loc noilor generații.

Elevii vin și pleacă. Învață, cresc, se dezvoltă, crează relații, se încălzesc la înțelegerea și iubirea unui profesor. Dar, totuși pleacă. Iar și iar. Firescul în desfășurarea lui deplină.

Rămâne profesorul și școala.

Fericit e profesorul care întreține vie flacăra dorului pentru cei plecați în explorarea lumii mari, și face loc, pentru cei ce vin. E ca o pasăre ce-și pregătește puii de zbor și apoi crește alții.

Fericirea drumului.

Grigore Vieru ne zice că „Nu există drum care sa nu meargă mai departe”, iar… „ de obicei, drumul cel mai scurt, se afla la capătul celui mai lung drum.”

În aceste timpuri, cu tulburările și cu provocările lui, vă doresc să fiți CU ADEVĂRAT fericiți. Pe drumul rostului vostru.

Cu respect și gânduri bune,
A. O.

Oglindirea duhovnicească a florilor

Ce-mi povestiți, de această dată, florilor?

Felurite sunteți, precum oamenii dintotdeauna. Vă rodește pământul, dar vă călăuzește înălțimea cerului. Între cer și pământ nu-i decât simplitatea și frumusețea voastră. Năzuința firească spre lumină. Nimic mai mult. Creșteți cu rădăcinile în cer. De acolo ne-ați fost trimise spre a cunoaște curăția lăuntrică și munca duhovnicească. Această muncă, ca formă de întoarcere la Omul din noi.

Sunteți și voi, precum omul, condamnate la libertate, vorba lui Sartre. O libertate în duh. Libertatea florii și libertatea omului. Atât de împreună, atât de privitoare la același cer.

Puteți comunica cu fiecare. Prin statură, prin culoare, prin parfum, prin simetriile sau haosul potrivit al petalelor. Mesajele voastre se decriptează datorită simplității. Cea, pe care o înțelege oricine.

Discrete, tăcute, delicate, diafane, triste, vesele, radiante, misterioase, mlădioase. De grădină, de câmp, de munte, de colț. De la scăldătoarea nou-născutului până la pâmântul molcom al unui proaspăt mormânt. Din simțirea poetului pănă-n cărțile Părinților Bisericii și ale Sfinților.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „Toată lumea cea gândită (duhovnicească) tainic se înfăţişează, prin simbolice asemănări, în lumea cea simţită pentru cei ce au ochi să vază, şi toată lumea cea simţită se cuprinde în cea gândită.”

Care este oglindirea duhovnicească a florilor? Cum ni se înfățișează, tainic, florile, prin simbolice asemănări?

Există mai multe înțelesuri. Cel de bază, consider că ar fi, după Sf. Nicolae Velimirovici: „Iarba şi florile îndeobşte simbolizează faptul că viaţa trupească şi slava omenească cea dinafară sânt trecătoare. Despre aceasta, Apostolul Petru scrie precum urmează: „Pentru că tot trupul este ca iarba, şi toată slava omului ca floarea ierbii: uscatus-a iarba şi floarea a căzut.” /I Pet. 1:24; Ps. 102:15/ Potrivit Psalmistului, soarta ierbii este simbol al sorţii necredinciosului. „Când au răsărit păcătoşii ca iarba, şi s-au ivit toţi cei ce lucrează fărădelegea, ca să piară în veacul veacului.” /Ps. 91:7-8/ Şi altundeva zice: „Nu râvni celor ce viclenesc, nici zavistui pre cei ce fac fărădelegea; căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa buruienii degrab vor cădea.” /Ps. 36:1-2/ Drepţii sânt ca iarba doar în privinţa trupului, pe când necredincioşii sânt în toate privinţele ca iarba trecătoare.”

Înțelegem că accentul se pune pe trecătoarea viață a florilor, pe uscăciune, făcându-se asemănare cu viața trupească și slava omenească. Care, ofilindu-se, nu ne lasă decât cu amărăciunea regretului și a umbrei.

Dar, ziceam că rădăcinile florilor cresc în cer. Pentru că, acolo au fost zidite spre bucuria oamenilor. Florile se ofilesc, dar își îndeplinesc și rostul. Încântă, bucură, emoționează, mângâie.

Cum sârguim noi la găsirea și la îndeplinire rostului personal în lume? Sau, rămânem niște trecători? Cu simțirile uscate. Fără rost? Fără a bucura? Fără a mângâia? Fără a dărui? Fără a iubi? Fără a stărui la înălțimi? Ne limităm la viața trupească? Ne mulțumim și ne îmbătăm de slava omenească?

Florile știu. Știu și tac. Tac și strigă. Prea tare strigă: „Doar Dumnezeu, în toată plinătatea și în toată iubirea Lui pentru oameni, ne-a făcut așa minunate și felurite! Doar Ziditorul. Chiar nu vezi?” Iar, noi… Noi nu vedem. Arareori.

O altă viziune, după Matei: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?”

Să avem dar, încredere și credință, în Cel care îmbracă florile și iarba câmpului.

Pentru mine, florile sunt copiii pâmântului, dar și copiii cerului. Mai mult decât atât, copiii Ziditorului. Florile sunt surorile mele. Suntem înrudite prin sângele creației și prin cel al simplității în firesc și plinătate.

Pe lângă realismul viețiii – viața e cântec și floare. O privire spre cer. O înflorire. Iată, împreună cu surorile noastre – florile, putem, împreună privi spre Înălțimi, ancorați în rădăcini adânci.

Să ne fie inima o floare de vară. O floare de oglindire duhovnicească. Așa să ne ajute Dumnezeu.

Cu dragoste, 
o mare iubitoare de flori

Eu strivesc corola de minuni a lumii

Mi se pare că nimic valoros nu se mai poate zice în această lume. Nimic din ceea ce ar descoperi noi adevăruri despre a fi, a simți, a gândi. Totul a fost zis și scris, demult. Explicat prin exemple, pilde și sacrificiu. E un paradox aici. E ceva la mijloc ce nu pot dibui, încă. Când nimic nu se mai poate spune, se spune din ce în ce mai mult. De parcă, oamenii, prin parafrazările lor neelaborate, prin jumătățile de măsură cu care filtrează cunoașterea, prin ifosele de intelectuali și pseudoexperți, prin opiniile vocale, dar secătuite de esență, text și fundament axiologic ar putea schimba măcar direcția unui fir de iarbă. Ar putea, desigur, doar în mintea lor.

E o saturație de exprimări în dreapta și-n stânga. Saturație de oameni care știu tot. Saturație de scrieri ușuratice, de nimicuri înfrumusețate, de cărți împăunate și ambalate siropos. Nu judec. E clar, fiecare om are nevoie de apartenență socială, de apreciere, de recunoaștere a propriei identități. Fiecare strigă: „Sunt aici, observă-mă! Ce să fac pentru asta? ”

Asistăm la un fel de „strivesc corola de minuni a lumii”. De ce și nu? Pentru că vreau, pot, am nevoie să-mi creez brand, nume, comunitate care să mă urmeze. Să mă simt util și important. Iarăși, ajungem la necesitatea umană de autorealizare, asupra căreia, în ultima perioadă, s-a insistat foarte mult. Și, oamenii, în fuga lor nebună după recunoaștere ( adică, lipsă de cunoaștere față sine și lipsa de iubire, ca necesitate de bază pentru siguranța psihică) , au căzut în aceste capcane. Mrejele propriei închipuri, acompaniate delicat de cei cu interese specifice. Știți voi.

În aceste maratoane, ce se întâmplă – este că am ajuns să strigăm atât de tare, încât nu ne mai putem auzi. Cel mai grav este că uităm să ne auzim și pe noi înșine. Și apoi, ce fel de adevăruri sunt acestea dacă le strigi? Le deformezi, le exprimi vag, fără sondarea profunzimii, fără căutarea de sensuri? Păstrând rafinamentul omului care știe că e mic și vulnerabil în această lume, dar în același timp puternic prin darurile, talanții și misiunea pentru care trăiește.

Ce fel de exprimări îmbâcsite de orgolii omenești? Ce fel de modernisme și versuri minimaliste, simpliste, fără acel tremur de viață în ele, fără acea gândire măreață, dar conștientă de nimicnicia ei? Adevărurile nu se strigă, nu se urlă. Ele se zic într-o liniște, prezentă și ea la acest moment delicat, momentul în care omul se întâlnește cu Textul, nu doar cu contextul (vorba lui Noica), momentul în care omul, în puținul lui, poate interacționa cu tainele acestei lumi, progresând în cunoaștere, dar păstrând „corola de minuni a lumii”.

Scrisori de acasă

Unei inimi

Nu ți-am scris demult. Ah, suflete al meu. Oare, mai aștepți scrisori de la mine ? Am uitat să scriu. De mână. De dragoste. De bucurie. De viață.

Știi, se zice că în lumea noastră e un fel de carantină. Stăm cu toții în casă. Bem ceai, privim televizorul, ne temem să murim. Dar, cel mai mult – ne temem să trăim. Chiar și dinaintea stării de urgență. Mi se pare că noi demult trăim într-o pandemie. Stare de urgență prelungită. Azi s-au mai infectat 74 de persoane. Știri de ultimă oră.

Nu despre asta vreau să-ți scriu, nu despre asta. Hai să-ți povestesc despre alte inimi. Inimi ca și tine. Despre oameni. Despre dincolo de oameni. Despre albastrul cerului și despre răbdare. Oamenii obosiți se culcă în palma caldă a lui Dumnezeu. Acolo e loc pentru toți.  Și despre ce-o să mai vrei tu. Tu știi să asculți. Oare, când o să învăț să te ascult și eu ?

Să începem cu oamenii. Sunt oameni-ploaie. Oameni care știu să fie apă. Care știu să curețe tot ce nu mai servește. Știu să spele și să se lase spălați. Strop cu strop. În timp util. Pe ei nu-i interesează nimic. Nici chiar o umbrelă plictisită. Nici chiar oglindirea unei tristeți într-o băltoacă. Da, doar copii se mai pot bucura de ele. Doar nebunii se plimbă în ploaie. Doar nebunii. Unde sunt nebunii? Auzi? Plouă.

Sunt și oameni soare. Oameni care dăruiesc generos din lumina lor. Ne mirăm: oare, de unde aceștia au atâta energie? Ei au o baterie direct în inima lor. De acolo se încarcă cu bucuria vieții, cu bucuria darului, cu bucuria de a fi la locul tău. Simplu. Ei doar trăiesc, se bucură, dăruiesc. Ei doar trăiesc.

Mai sunt și oameni copaci. Da, oameni cu rădăcini adânci. Cu privirea agățată în albastrul cerului. Te ascunzi în umbra lor și taci. Acolo e mult răcoare și liniște. Ești în siguranță. Dragostea nu are nevoie de cuvinte.

Ahh, oamenii flori. Ei se împart în felurite categorii. Flori de sezon. Fiecare își are perioada sa de creștere. Florile înfloresc doar atunci când e timp potrivit. Oamenii, însă, decid să înflorească după dățile din calendar. Ei știu mai bine. Ei planifică.  Romanițe, iriși, bujori, crizanteme, ghiocei, brândușe, narciși, trandafiri, lalele. Multe flori sunt. Dar, cei mai frumoși oameni-flori, sunt acei care înfloresc fără să se întrebe: Cum este să înflorești? Cum este să fii floare ? O să fiu o floare parfumată? Cine o să mă iubească, cui o să-i dăruiesc din frumusețea mea? Nu, acești oameni-flori doar Sunt. Ei știu să crească, să înflorească, să fie. În bătaia vânturilor. În mijlocul unui câmp.

Și mai sunt oameni frunze. Oameni-tăceri. Vorba le este calmă, caldă, cumpătată. Și rece, uneori. Au așa o tristețe, inexplicabilă parcă. O vezi în ochi, pe frunte, pe mâini, pe buze, pe inima lor. Și, nu e o tristețe tristă, nu. E o tristețe liniștită. Un fel de a fi. Cine știe, poate asumarea unor răni și trăirea lor în demnitate îi face să fie așa. Sau smerenia, sau resemnarea, sau detașarea înțeleaptă de tot ce-i fals.

Cu ei e potrivit să taci. Acești oameni îți aud și îți ascultă tăcerea. Apoi, e multă pace în inima ta. Pentru că și tăcerea vrea să fie ascultată. Cine mai stă să ne asculte tăcerile? Cine?

Și oamenii pietre. Oamenii temeinici din viața ta. Care știu să te ajute la construcția și la arhitectura inimii tale. Ei sunt o parte din inima ta.

Ce-ar mai fi de zis este că toți acești oameni, sunt doar oameni. Cu părțile lor bune și cu cele rele. Ei intră și ies diferit din viețile noastre. Uneori, ca o ploaie, ca un soare, ca un copac, ca o floare, ca o frunză, ca o piatră. Ca o binecuvântare sau ca o lecție. Apar și dispar, doar atunci când e timp pentru asta. S-ar putea să nu dispară niciodată. De fapt, nici nu plouă în fiecare zi, nici nu vedem cum înfloresc florile. Da, noi doar știm, așteptăm și trăim asta. De fiecare dată. Înseamnă că noi purtăm toți oamenii în noi?

Iată, inimă dragă, despre oameni a fost scrisoarea mea. Dar, tu știi mai bine decât mine, cum e să cânți despre ei. Tu le simți pulsul, ritmul, iubirile, dorurile, amarurile, visele. Viața. E viață doar. Oameni doar. Chiar și în mijlocul unei pandemii de talie mondială. Oamenii și inimile lor, mereu își văd de drum. Acum, oamenii învață echilibrul.  Dintre: a gândi, a simți, a fi.

28.05.2020

Cu dragoste și cu dor,
eu.

Concurs organizat de Radio Europa Liberă Moldova : „Scrisori de acasă”.

fotografie copertă Vladimir Volegov, Femeie scriind

Un cuvânt la cei 72 de ani de la arestările comuniste

72 de ani de la arestările comuniste. Omul, mai mult decât carne și oase.

Ca ființe umane, suntem extrem de vulnerabili în fața nesiguranței. Lipsa de securitate ne face să activăm și să menținem din răsputeri mecanisme de protecție. Mintea are grijă să ne țină în siguranță. Să ne țină în viață. Acesta e unicul ei scop prestabilit, de supraviețuire.

Ca ființe spirituale/duhovnicești, suntem mai mult decât carne și oase. Mai mult decât necesități de satisfacere ale instinctelor. Mai mult decât înveliș, atingeri tactile, senzații, reprezentări, gânduri șamd. Chiar, suntem și mai mult decât rolurile în care ne angajăm. Mai mult decât strategiile și viziunile de viață pe care le construim cu atâta trudă. Și de care ne atașăm mai mult decât s-ar cuveni.

Dumnezeu le-a arătat, ca unor oameni secătuiți și flămânzi – din ce sunt plămădiți. Dintr-un pământ al credinței. Restul fiind doar accesorii. Lecția mare a poporului român – a menține o coloană vertebrală dreaptă, care onorează tradiția și rădăcinile, care știe de unde vine și încotro se îndreaptă, care nu se vinde.

Astăzi, se fac 72 de ani (noaptea de 14-15 mai, 1948), de la arestările bolșevice, care au pus început temeinic unei îndelungate etape din trecutul României. Au fost arestate, într-o singură noapte, aprox. 15.000 de persoane. Studenți, oameni de cultură, profesori, preoți, politicieni anticomuniști. A început suferința din închisorile comuniste, alături de „fenomenul reeducării”, depersonalizarea, dezumanizarea, încercarea de a lichida credința, tortură până dincolo de limite. Unde, unica bucurie era, poate, să mori. Moartea era interzisă. Suferința era obligatorie.

Au vrut să-i reducă la deznădeje, la vid, la gol, la răspunsuri condiționate de ei. Dar,  ,,Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor’’ (Matei 5, 10). Această variabilă nu a putut fi controlată – duhul împuternicit de Dumnezeu.

Acest trecut nu se va supune unei „treceri de timp” obișnuite. Această perioadă rămâne atemporală. Îndrăznesc să spun, nu va rămâne doar la nivel de comemorări și aduceri aminte.

Durerea cumplită, umilirea, încercarea de a te face ne-om. Acest trecut rămâne în sângele nostru. Al tău, al meu, al tuturor. În sângele poporului român. Așa cum moștenim rănile transgeneraționale, așa purtăm în noi și rănile istorice, culturale. Ceea ce Jung numește – inconștient colectiv.

Să recunoaștem că, această rană, a celor care au suferit în temnițele comuniste, este și rana noastră. Când citesc poeziile lui Radu Gyr și Demostene Andronescu – plâng. Mă doare. Și, pentru fiecare, această amintire a rănii se declanșează diferit. La mine prin poezie. Pentru că acesta-i cel mai cunoscut limbaj pe care îl cunoaște mintea și inima mea. Al tău poate fi altul.

Din păcate, nu învățăm această lecție în școală. Putem fi autodidacți. Știți ce comoară, știți ce oameni puternici stau în spate ? Eu n-am știut. Și poate nu aveam să știu niciodată. Și rana avea să sângere, fără să o fi cercetat, iubit, înțeles…

Care-i mesajul acestui text? Unul de încurajare spre descoperirea celor care au fost mai mult decât carne și oase. Puțini dintre care am reușit să-i citesc/ascult: Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Demostene Andronescu, Virgil Maxim, Constantin Oprișam, Ioan Ianolide, Marin Răducă, Aspazia Oțel Petrescu. Vă recomand să începeți de aici: https://www.fericiticeiprigoniti.net/ .

Doamne, fă din suferință…

  • despre o experiență în acest sens, puteți citi aici
  • o inițiativă dedicată poeziei din temnițe, puteți audia aici
  • o organizație din Iași, care păstrează, transmite și promovează mesajul viu al mărturisitorilor, vedeți aici

Continuare în pagina 2.