Cerul rămas în inimile noastre

Doamne, doar Tu cunoști suspinele adânci ale inimii mele. Nu le mai deslușesc, nu le aud, nu le pot îmbrățisa precum un tată își îmbrățisează fiul rătăcit.

Bine ai revenit acasă, iubita mea fiică. În casa inimii tale. Aici o să găsești raiul după care plângi. Aici o să fii întreagă și nu te vei pierde. Aici vei sta dreaptă în frumusețea neclintită a liniștii. Aici vei învăța să iubești.

A iubi, doar prin iubire păstrezi esențele și hărțile spre pace.

A iubi, doar prin iubire nu îți este frică.

A iubi, doar prin iubire poți plânge îndelung, știind că ești ocrotit.

A iubi, doar prin iubire poți să taci, să alungi zgomotele, nehotărârile, ceața.

A iubi, doar prin iubire poți să accepți aluatul din care ai fost plămădit și să-l lucrezi cu grijă și cu încrederea în răsplata cea mare, care nu poate fi chivernisită din nimic materialnic și trecător.

A iubi, doar prin iubire poți să-ți permiți a simți neputință și vulnerabilitate, ploile primăvăratice de care ne ascundem. Vântul o să ne șoptească. Stropii ne vor curăța. Copacii ne vor asculta. Albastrul cerului se va deschide printre ramuri și vom respira. Doamne, există viață. Apoi, razele apusului, ne vor săruta blând frunțile obosite. Vom cădea în genunchi în inimile noastre. Să vedem cât cer a mai rămas acolo.

A iubi, doar prin iubire învăț să fiu femeie. Să dăruiesc. Să am curaj pentru întrebări și răbdare pentru răspunsurile, care vor apărea atunci când voi fi deschisă să le aud. Să le trăiesc. Să le îmbrățișez cu încredințare.

De mulți ani mi-i dor de tandrețe, grație, eleganță firească … De gingășie. De puritate. Le aștept de la alții și mă supăr când nu le primesc. Îmi inchid inima și aleg să trăiesc în iluzii și amăgiri.

Este un dor tainic, care îmi ghidează ființa. Un dor de flori veșnic înfloritoare. Un dor nebun de vânturi răcoroase și calde. Un dor cuminte de inocență, dar fară naivitate. Iar, lângă inocență, ne mai întâlnim cu mirarea, bucuria, inima deschisă. De aici încep toate.

Îți mulțumesc, Doamne, pentru oamenii prin care Îmi amintești de vocea inimii. De faptul că sunt fiica Ta.

Un om cu care ne-am rătăcit împreună. Un om-pământ.

Un om, a venit și m-a ajutat cu mintea. Un om-pădure, care așteaptă liniște și tihnă. M-a ajutat să înțeleg că, rațiunea, după care alergam, ca să fiu în siguranță și nerănită, nu este podul care mă va duce spre iubire. Dar, te rog, Doamne, dăruiește-i acestui om Dragostea pe care o caută. Și liniștea… Acest om are o inimă care vrea să iubească.

Alt om, a venit pentru a-mi povesti despre libertatea spiritului, cea pe care nu ne-o poate fura nimeni. Un om-munte. Curajos prin puterea de a-și asculta inima. Darurile. Menirea. Mă ajută și pe mine, cu prietenie și cu simplitate. Cu el nu mi-e frică să fiu așa cum sunt.

Oameni, ploi, cărări…

După cum voiești, rânduiește pentru mine, Doamne. Învață-mă să iubesc.

Ajută neiubirii mele.

Cu speranțe,
într-o lună de mai, când am uitat să mai iubesc.

Doamne, fă din suferinţă…

„Doamne, fă din suferinţă
Pod de aur, pod înalt.
(...)

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din îngfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

(...)
Fă din fiecare rană
O cădelniţă spre cer.

Şi din fiece dezastru
Şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
Şi fă zâmbet înţelept.”
R. Gyr

Ale mele trei copeici n-o să schimbe nimic, desigur. Poate doar traiectoria inimii mele. Dar și asta, nu-i sigur. Pentru că inima mea de om este slabă. Uneori. Adeseori. Sau, când durerea este tare aproape și nu pot s-o văd în lumina unei nădejdi. Om care nu vede… Om care nu este încredințat. Unde-i pacea din mine, acea pe care ne-o dăruiește Hristos fiecăruia? Să o fi pierdut … ?

Nu știu ce pot face pentru poporul ucrainean care astăzi trece prin spaimă, durere, neputință… Nu știu cum să alin, măcar pentru o secundă, inima unei mamei care plânge acum și crede că, Dumnezeu a uitat-o. Nu știu cum să zic panicii din mine că o înțeleg, dar nu sunt gata nicidecum să o accept. Pentru că omul este mai mult decât toate războaiele prin care trece. Omul este cel care a primit pacea lui Hristos, cea care este începutul eternității.

Dar, aud că spun asta, din casa în care mi-i cald și sunt în siguranță. Nu știu dacă să vorbesc și nu știu dacă să tac.

Durerea lumii se strânge ghemuri- ghemuri în sufletele oamenilor. Tații, pentru că sunt oameni, se tem, dar merg să lupte. Conștienți că asta îi poate costa viața. Sau, tați care așteaptă, sunt într-o pregătire și mobilizare morală continuă. Mamele nu-și pot adormi gândurile de neputință. Copii se uită încrezători, dar speriați la părinții lor. Părinții, se uită in ochii copiilor, acolo întâlnesc puritatea, îl văd pe Dumnezeu. Se trezesc. Se scutură de frici. Iubirea mereu este triumfătoare.

Durerea ne trezește. Durerea rupe bucăți mari din vechiul om, de care atât de greu ne lepădăm. Durerea ne spală… Durerea ne unește.

Aceste cuvinte, sunt și ele niște impostoare… Ce ușor este să scrii, să-ți exprimi opinii, pe care încă le și mai crezi roditoare. Dar, de unde? Când în sufletul lumii este atâta secetă, atât uscat, atâta tensiune… Ce să facă bietele cuvintele? Unica lor șansă este să se prefacă în lacrimi, apoi să curgă în rugăciune…

Doamne, Dumnezeul nostru, Făcătorul cerului și al pământului, dăruiește-ne nouă, oamenilor care greșim multe, ploaia cea dătătoare de speranță. Spală de pe inimile noastre mândria și sădește, iar și iar, grăuntele dragostei. Iubirea dintre oameni. Învață-ne să înțelegem voia Ta, cu popoarele Tale. Învață-ne să fim uniți în virtuți și să scoatem sabia împotriva patimilor. Ale noastre, mai întâi. Apoi, ale lumii.

Învață-ne că frica din noi nu este decât lipsa iubirii. Învață-ne să tăcem. Învață-ne să plângem. Învață-ne să avem curajul de a ne vedea așa cum suntem. Fără Tine, Doamne, toate ruină sunt. Țările, orașile, satele. Dar, mai ales, inimile noastre. Căci de acolo începe pacea. Pentru că Tu acolo Ești. Iar noi suntem poporul și oaia cea pierdută, care ne aplecăm în fața iubirii Tale și așteptăm mare și multă milă.

Doamne, Dumnezeule … Ține în palmele Tale lacrima poporului ucrainean.

ilustrație: Украинка, Леся. В дитячому крузі. Ил. Зиновии Юськив. Львов: Каменяр. 1986 г.

coperta: fragment din ilustrația artistei vizuale Оля Гайдамака

Colinde, edificări, modele

„Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Doamne-n noaptea asta m-am gândit să-ți cer
Să trimiți un înger tânăr și frumos,
Cu fum de tămâie și de chiparos

Să-mi sfințească, Doamne, temnița săracă
Și s-o scoată bunul, de sub promoroacă.
Și să mai aducă, Doamne, pentru noi,
Pentru osândiții flămânziți și goi.”
„Membrii Ligii Studenților (LS IAȘI) nu au plecat în vacanță înainte de a-i colinda pe foștii deținuți politici și luptători anticomuniști care au făcut parte din mișcarea studențească sau din rezistența anticomunistă, unii fiind arestați la doar 15 ani sau în anii studenției, alții trecând prin 20 ani de închisoare sau prin groaznicul experiment Pitești, fără să își trădeze credința și neamul. Am călătorit la Constanța, București, Pitești și Brașov. Cu fiecare am realizat câte un interviu, adăugându-le arhiva noastră de istorie orală, urmând ca acestea să fie editate și publicate ulterior.” 

În fiecare an, colegii din Liga Studenților Iași, în ajun de Nașterea Domnului, se pornesc a colinda, prin țară, foștii deținuți politici. De doi ani, mergem împreună. Prima experiență, în 2019, m-a găsit mai entuziasmată și optimistă. Acum, peste doi ani, m-a urmărit un sentiment neexplicabil, care-mi îndemna ființa să tacă, să păstreze această taină a suferinței, să nu cheltuiască cuvintele, să nu încerce a contabiliza conștientizările.

Cuvintele mă roagă să tac, să nu le cioplesc zadarnic, să nu fac prea mult… zgomot. Să nu rănesc, dintr-o neglijență a exprimării, amintirile, suferințele, rănile, tăcerile… Totuși, rog cuvintele să fie îngăduitoare, să aibă răbdare, să mă asculte. Îndrăznesc, pe vârfuri, în șoapte, a înșirui câteva reflecții.

Prima observație a fost lumina din privirea fiecăruia și modestia cu care ne povesteau despre anii de detenție, care era clar vădită și în felul lor de a fi. O cumințenie, o liniște, și poate că, o adâncă iertare pentru toate durerile prin care au trecut.

Apoi, se auzea o melodie a nădejdii. Această speranță cu care le erau învăluite istorisirile, ne chema la o responsabilitate de asumare a omului lăuntric din noi. O strigare, o aducere aminte, asta se auzea de printre rânduri.

În același timp, am observat o încredințare în spusele și îndemnurile către tineri, în vorbele lor puține, dar cu tolc. Un fel de credit de încredere, că ne putem onora și apăra neamul, credința, aproapele. Și putem face asta fără multe cuvinte și exprimări extrinseci, ci prin propria zidire lăuntrică. Și astfel, împreună putem fi puternici, căci vom avea ce ne oferi unii altora.

Și alte conștientizări, care-s fine și n-aș vrea să le zgudui, încă. Să se mai prindă, să se mai coacă… Să mă mai trezească.


Constanța

Nicolae Chiselef – 92 de ani, dintre care întemnițat 6 ani la Gherla, Jilava, Poarta Albă

„Pușcăria, o școală înaltă care ne-a descoperit lucruri pe care nu aveam să le aflu altfel. Primeam suferința ca o binecuvântare. Eu acolo m-am eliberat.”

„Păstrați-vă sufletul și fărâma de nădejde. Să faceți ceva pe unde treceți…”


Mult așteptata întâlnire cu Demostene Andronescu, (94 ani) ultimul dintre poeții închisorilor încă în viață.

Demostene Andronescu mi-a îmblânzit inima prin buna lui îndrăzneală și luciditatea pe care o are, la ai săi, respectabili, 94 ani de viață. Și, desigur poeziile dânsului, care m-au sensibilizat mult mai devreme… Și pentru totdeauna.

„De atunci fară-incetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândrul soare,
Ci sfios ca luna.

lar când mâlul se adună
Şi-mi astupă vrana.
Mă sleiesc ca pe-o fântână,
Adâncindu-mi rana.”

Împreună cu Niculina Moica, arestată la 15 ani

Alături de Galina Răduleanu, fost medic psihiatru, întemnițată 4 ani la Jilava, Oradea și Arad

„Să ne păstrăm existența interioară.”

„În fața morții nu avem de făcut nimic.”



„Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Tu mă iartă Doamne pentru câte-ți cer,
Dar în deznădejdea-n care suntem noi
Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi.

Și ți-ar face-n taină rugăciune ‘naltă,
Prin Pruncul din iesle și cea Preacurată
Leru-i Doamne ler și iar leru-i ler,
Vin colindătorii, dați drumul la cer.





Toți acești oameni sunt istoria vie, pe care putem să o privim în ochi! Mai mult decât atât, sunt modelele noastre despre cum să rămâi drept și să-ți binecuvântezi suferințele. Mă închin în fața iubirii lor.

Iar, noi…

„Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

Poate că, vom îndrăzni măcar să menținem focul, continuitatea, valorile.

Mulțumesc Ligii Studenților din Iași pentru aceste daruri fără de preț!


„E noapte. Tocmai am citit Acatistul Domnului. Am făcut un Crăciun mai frumos decât o poveste! Sufleteşte m-am simţit mai pregătit decât în alte rânduri. Am simţit, prin greutatea suferinţelor trăite pentru învierea sufletului, răspunderea ce mă apasă privitor la mântuirea propriului meu suflet, a familiei, rudelor, prietenilor, vrăjmaşilor, neamului întreg. Şi cu cât urcam mai sus pe scara idealului, cu atât mă vedeam mai mic, mai păcătos iar idealul mai înalt, desăvârşit: Hristos! Şi iată aşa, încet-încet, toţi idolii adolescenţei s-au năruit. Vălul de pe ochi a căzut prin lupta cu păcatul şi în faţă a rămas vie, senină, icoana Domnului Iisus Hristos! Aşadar am reuşit să stabilim pacea cu toţi semenii noştri şi asta numai prin călcarea noastră în picioare, prin recunoaşterea greşelilor noastre, prin iubire. Şi câtă pace am trăit vineri, când m-am aflat în faţa preotului! Ne-am împărtăşit mulţi. Ce zi mare, ce zi frumoasă!” – Valeriu Gafencu

„În sfârșit semnalul de colinde s-a dat. Noi toți cei din celulă, patru la număr, cu expresia feței din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zabrele, cu ochii aprinși scânteind în noapte, începeam colindul „O, ce Veste minunată!”, continuând pe aceeași melodie cu „A venit și-aici Crăciunul”, colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperați cu pumnii și cu picioarele în uși, amenințându-ne și ordonându-ne să încetăm. Populația din Aiud s-a adunat în jurul închisorii; ascultau uimiți colindul, ca la urmă să cânte și ei cu noi. În acele clipe puteau să se deschidă ușile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu si Dumnezeu în noi.” – Atanasie Berzescu

Întrezăriri prin lumina noului stil moral promovat de sociologul român Ernest Bernea

Întrebările ne dezbracă de certitudinile personale și ne invită să gândim. Există întrebări ale căror răspunsuri se lasă deslușite odată cu trecerea timpului și cu desfășurarea anumitor evenimente. Există răspunsuri, care se lasă găsite după o suficientă trudă intelectuală. Altele, care se deschid doar cu prețul unei dedicări necontenite. Dar, mai există și întrebări ale căror răspunsuri sunt răsunetele tăcerii. Poate că, nu știm a răspunde onest și a fi sinceri cu noi înșine. Sau, nu ne asumăm realitățile actuale, în schimbul unui fals confort emoțional.

Următoarele întebări, propuse de Ernest Bernea, ne cheamă la o actualizare a rosturilor ce ar trebui să le îndeplinească școala: „Este universitatea noastră o adevărată școală? De ce studenții au părăsit sufletește universitatea și au căutat alte rosturi noi tinereții lor? Câți dintre tinerii intrați la universitate scapă acestui regim, disting singuri și, cu sforțări mari, reușesc să cunoască și să-și păstreze ceea ce natura le-a dăruit? Gândește profesorul universitar, cu adevărat, nu numai de unde pleacă știința sa, dar și unde merge, spre cine merge?”[1]

Ernest Bernea (1905 – 1990), gânditor, sociolog, etnograf și filosof român, abordează variate subiecte legate de actul educațional într-un mod practic și elegant. ÎPS Bartolomeu Anania îl caracteriza astfel: „om de mare subțirime intelectuală, caracter impecabil, cu o ținută delicată și sensibilă, cum rar se poate întâlni: un prinț al bunei-cuviințe”.

Autorul abordează o varietate de subiecte, ajungând să dezbată problemele fundamentale ale acestora.  Cu o anumită sensibilitate intelectuală scrie despre următoarele domenii: Cultură și educație; Condițiile creației; Cartea și cititorul; Însemnătatea clasicismului antic; Pedagogia filosofiei; Educația și condițiile ei; Educația intelectuală, morală, estetică; Educație și societate; Universitatea românească. Vă invit să urcăm, împreună, câteva trepte spre cunoașterea și înțelegerea celor expuse de Bernea, culese din lectura cărții Studii de pedagogie(1936), care unește scrierile autorului pe tema educației „Trilogia educației”; dar și articole, însemnări apărute în diferite publicații „Învățâmântul superior”.

Ce înseamnă a învăța, din perspectiva autorului? Bernea consideră că este tocmai actul de însușire a ceva care nu se poate obține decât prin sforțarea proprie de gândire. A învăța înseamnă căderea în obiect, cuprinderea, înțelegerea. Autorul menționează și o serie de condiții ce sunt necesare unui proces adecvat de învățare: interesul „afinitatea copilului cu un lucru sau cu un act”; deschiderea spre cunoaștere „atașamentul aduce bucuria de a cunoaște și de a face ceva”; stimularea și dezvoltarea inteligenței „elevul trebuie pus în situația de a cerceta și descoperi singur”; experiența directă „contactul cu lucrurile și întrebarea pusă lor pentru a fi înțelese, face ca copilul să-și creeze o stare activă și să învețe tot ce-i poate oferi realitatea”; libertatea ordonată „rolul educatorului rămâne acela de călăuză, uneori aproape de neobservat”.[2]  Ne întrebăm acum: câte din aceste condiții sunt satisfăcute în actualul sistem de învățământ?

La o privire mai pătrunzătoare, lămurim că domeniul asupra căruia și-a aplecat cugetarea este cel al adâncimii persoanei; al omului care trebuie să fie atent la propriile: experiențe de învățare, observații în urma sforțărilor proprii, motivații, impulsuri, năzuințe. Își dorește formarea unui om tânăr, care gândește și care-și ia în serios căutările de pe drumurile tinereții lui.

Dacă aceste criterii nu sunt satisfăcute, se ajunge ușor la o stare lăuntrică de neglijență, ignoranță, indiferență. În cele din urmă, asistăm la o lipsa a cultivării caracterului și a vieții interioare.  Exact aceasta este, îndrăznesc să spun, problema în raport cu care Ernest Bernea tratează și următoarele preocupări în direcția schimbării sistemului educațional, raportându-ne la mediul școlar și la cel universitar: șablonarea și standardizarea procesului de învățământ; lipsa disciplinei interioare și a sforțării lăuntrice; orientarea exclusivă spre exercițiul abstract al inteligenței cognitive.

În mediul școlar întâlnim, adesea, o prețuire absolută a instrucției. Adică, o educație axată exclusiv pe actul de instrucție, care desigur „este mijloc al educației, dar nu deține câmpul întreg”.[3]  Suntem martori tăcuți la nașterea unui mod de a trăi formal, ce cultivă sensul unilateral, instrumental și material, bazându-se doar pe memorare și pe reproducere de informații. Să fie, oare, îndeajuns pentru formarea unui om? Ne întreabă autorul și, poate că, ecoul conștiinței noastre.

Ce ne spune autorul despre realitățile observate în universitatea românească? În primul rând, discursul lui se concentrează asupra câtorva observații despre: funcțiunea administrativă – „Așezământul acesta nu răspunde misiunii sale. Nu este în pas cu vremea, fiind copleșit de funcțiunea administrativă.”[4]; rutină – „Școala noastră cea mai înaltă merge prin rutină, fără să se întrebe unde merge și pe ce cale.”[5]; cărturarii „Meșteri în a spune pe de rost o seamă de lucruri din biblioteci, dar incapabili de a practica o meserie, aceea pentru care erau sortiți.”[6]; legătura student-profesor – „Legătura student-profesor lipsită de duhul ce dă sens unei colectivități. Profesorii nu au răspuns ca părinți sufletești ai tineretului. Îndrumează științific, dar părăsesc sufletește firea frământată a studentului.”[7]; tânjala studențimii „Spiritul tânăr tânjește. Sufletul tânăr și dornic de viață, luptă, creație, evadează din cadrele moarte ale universității.”[8]

Care sunt posibilele soluții propuse de autor:

  • „Dincolo de predarea unor cunoștințe necesare, educația trebuie să se ocupe cu deosebită atenție de conștiință, atitudine, gust, caracter, stil de viață.”[9]
  • „O educație integrală a tuturor funcțiunilor sufletești, care să însemne promovarea tuturor virtuților intelectuale și morale.”[10]
  •  „Educația are mult de lucru în adâncimi. Există o ființă ascunsă în fiecare dintre noi: țesătura măiastră, intimă, cântecul vibrant și delicat, unde se găsesc forțele creatoare, izvoarele care ne adapă ființa.”[11]  Ce fel de adâncimi, ne vom întreba noi? În adâncimile persoanei, în trezvia conștiinței faptului că învățarea trebuie să răspundă unor rosturi; iată de unde ar putea începe o educație temeinică.
  • Atât profesorul, cât și elevul/studentul să-și asume potențialul creator, și să caute împrejurări favorabile pentru a-l manifesta: „Omul trebuie să caute locul unde spiritul său se scutură de poverile fondului subuman și devine izvor de afirmație creatoare.”[12]
  • În realizarea noului stil moral este necesară participarea principiului feminin, cu „atributele sale de finețe și de sensibilitate umană, pentru fundamentarea morală a lumii care vine.”[13]

Care este starea educației, astăzi? Vom răspunde cu tăcere întrebărilor adresate de către autor, sau cu asumare? „Educația în vremurile noastre trebuie să găsească în studiu partea care tânjește după desăvârșire și să reconstruiască învățătura care le-ar putea permite să caute în mod autonom acea desăvârșire.”[14]

Actualitatea subiectelor tratate de Bernea este limpede, observăm că actorii educației au nevoie de o regenerare morală și valorică. La finalul lecturii vom găsi un îndemn valoros spre revizuirea și actualizarea misiunii școlii: discipolii să fie îndrumați pe calea împlinirii lor; oameni în inima cărora să se încrucișeze razele virtuții și ale înțelepciunii; să susțină examenele științei și ale omeniei depline; să armonizeze dezvoltarea organică a funcțiilor de intelectual. Dascălii să-și cultive orizontul larg al cunoașterii; să trăiască o viață interioară complexă; să fie creatori; să-și asume că sunt învățători ai neamului. Școala să devină responsabilă de cultivarea inițiativei și interesului din partea discipolilor, de dirijarea expansiunii și a elanului creator al spiritului tânăr; loc de obârșie al valorilor și al energiilor naționale; organism viu, unitar, forță creatoare, cu o viziune a culturii superioare și a unui sens românesc în lume.

Pentru ca aceaste cugetări să se alinieze cu realitățile cotidine, le suprapunem și cu viziunile actuale despre necesitățile afective în actul de predare-învățare, redate de Constantin Cucoș, (Prof. univ. dr., Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi):  „Dăruirea și iubirea sunt calități care dau greutate actului educativ. Dacă educația se reduce la o tranzacție pur didactică, administrativă, formală, totul este pierdut. În predare-învățare e de dorit să construim și să valorizăm acest raport ținând cont, desigur, de constrângeri de timp, de energie personală, de particularități de vârstă etc. Educația presupune sociabilitate, empatie, rezonanță și chiar „risipire” afectivă. Mai este posibilă „opera de iubire” la profesorul din zilele noastre? Eu cred că da. Ca disponibilitate, ea trebuie să se manifeste mereu. Un profesor trebuie să dea de înțeles că îl ajută pe elev, că este la dispoziția lui, că îl ocrotește, că îl îndrăgește. Ca realitate, aceasta se va produce și în funcție de vârste, contexte, persoane.  Într-un fel, se va manifesta iubirea paideică la elevul mic, altfel o vei activa în cazul unui doctorand, de pildă.”[15]

Poate că, aici se intersectează cugetările celor doi pedagogi, în „opera de iubire”, care se sprijină pe o sumă de constructe afectiv-atitudinale. Facultățile mintale și sufletul discipolului se plămădesc cu răbdare, strădanie și muncă.  Pâinea-i un produs simplu, aparent. Simplu, însă nicicând simplist. Gr. Vieru zice că „Arta să fie simplă, dar nu mai simplă ca pâinea.” Dibuim caracterul complex al frământării, coacerii, așteptării. Or, ce este actul educativ, dacă nu o formă antrenată a măiestriei pedagogilor, o artă de a transmite cunoașterea, și, împreună cu aceasta, adevărul? Și acea cale, știm bine, e una singură, cea a Adevărului, care ne va face liberi, cunoscându-l.

Penița scriitorului a rămas la firul ierbii. Scrierile lui Bernea atrag prin simplitatea, rafinamentul şi profunzimea gândirii, prin echilibrul judecăţilor, prin sensibilitatea care i se oglindește-n cuvânt, prin discernământul natural al firii sale. Din întreaga scriere țâșnesc, mai mult decât orice, firescul și simplitatea, acelea care ajung până-n miezul lucrurilor. Observă realitățile, așa cum sunt, și le descrie cu acuratețe. Apoi, se așază cuminte la o margine de sat și ascultă vocea izorului. Prospețimea. Curățenia. Adevărul.  Spiritul lui Bernea este ecoul normalității și al dorului după profunzimea sănătoasă a spiritului uman și după frumusețea cea dintâi.

Închei această înșiruire prin vorba înțeleaptă a autorului: „Studenții de azi nu sânt nici mai buni, nici mai răi decât cei din trecut. Ei sânt așa cum sânt, și cum au fost întotdeauna: tineri.[16] Să chibzuim bine ce facem cu tinerețea noastră. Responsabilitatea este, în mod implicit, și a noastră, a tinerilor. Ne avertizează și filosoful C. Noica că „Așa rătăcești până te reîntorci la ale tale.” Să nu rătăcim prea mult în necunoaștere și neadevăr. Asta îmi doresc. Asta vă doresc.

NOTE


[1] Ernest Bernea, Studii de pedagogie, Editura Predania, București, 2018, p.253-256.

[2] idem, p. 136.

[3] idem, p. 22.

[4] idem, p. 253.

[5] idem, p. 254.

[6] idem, p. 254.

[7] idem, p. 256.

[8] idem, p. 263.

[9] idem, p. 23.

[10] idem, p. 24.

[11] idem, p. 24.

[12] idem, p. 32.

[13] idem, p. 32.

[14]Allan Bloom, Criza spiritului American sau Cum universitățile au trădat democrația și au sărăcit sufletele studenților, Editura Humanitas, București, 2017, p. 68

[15] https://respiro.ro/time/prof-constantin-cucos-daruirea-si-iubirea-sunt-calitati-care-dau-greutate-actului-educativ

[16] Ernest Bernea, Studii de pedagogie, Editura Predania, București, 2018, p.257.

Studenția. Întredeschideri, lumini și cugetări

Iunie, 2021

La finele celui de-al doilea an de studii universitare, îndrăznesc să-mi înșirui reflecțiile cu privire la perioada de Studenție. Sper și cred ca acest text să invite la gândire și simțire. Să ne pună în contact cu întrebările: Ce ar fi bine să învățăm din această perioadă tranzitivă spre maturitate, dincolo de materiile predate la facultate? Când și cum tânărul își formează o viziune asupra viitorului traseu profesional? Ce ne oferă facultatea? Ce reușim să ne oferim nouă înșine? Ce se întâmplă atunci când studentul se împotmolește-n memorizarea teoriilor, reproducerea mecanică a informației, elaborarea vagă a conținuturilor, care este adesea puțin tratată în adâncime? Ce putem învăța de la profesorii noștri? Dincolo de produsele cu caracter educativ și informativ. Ce putem învăța din situațiile care ne trezesc revoltă și sentimente de nedreptate? În ce mod se îmbrățișează idealismul tineresc (sănătos) cu realitățile actuale?

Să începem prin cea mai simplă, dar foarte neceseră conștientizare. A fi stundent înseamnă a studia. A fi autodidact. A-ți antrena voința. A-ți asuma responsabilități pentru propriile achiziții profesionale. Apoi, mai înseamnă a ști să înveți. Iar, dacă înțelegi că nu știi, este nevoie să înveți din mers – să înveți a învăța. Motivul e simplu, așa cum îți clădești temeliile teoretice, (ce au o mare importanță, chiar dacă fiind student înclini să crezi că nu ai mare nevoie de ele) astfel îți va fi și întreaga cetate profesională. Ține de perseverența urmării unui ideal, a unei idei care te mișcă, a unui dar pe care-l zărești în depărtări, dar pe care încă nu ești pregătit să-l cuprinzi. Și asta faci la facultate. Înveți a-ți cerceta, descoperi, nuanța, cuprinde și iubi… Darul. Rostul tău.

În general, învățarea este un proces care necesită dedicație, sârguință, interes etc. Adică, observăm de la mal că munca studentului este deopotrivă cu cea a profesorului. Dacă nu există asumare pentru propria evoluție, toate se risipesc.

Cheia însă, este în a ști de ce înveți. Ce te mișcă cu adevărat? Spre ce tinzi? A fi în contact permanent cu motivația vie. Actualizată și convertită la parametrii prezenți.

Pe urmă, este vorba despre a-ți seta chibzuit prioritățile. Să-ți creezi și menții în rânduială deprinderile. Să-ți onorezi și menții sănătatea. Să înveți arta relaxării. Să cunoști ce este reconfortant pentru corpul tău fizic, dar și cel emoțional. Ce îți oferă putere, întărire, mângâiere, încredere. Ce te aduce înapoi în apele tale. Sau, poate Cine.

Să investești timpul liber în activități ziditoare, cu rost. Care, pe lângă dezvoltarea relațiilor interpersonale, oferă și apartenență, integrare, creștere intelectuală, culturală, spirituală. Aderarea și asocirea unor idealuri ale stundențimii, dar și ale ființei umane, în general. Anii de studenție antrenează disciplina unui program de angajare în construirea propriei vieți. Igienă ce ne va fi de mare folos, de acum înainte.

Există însă și partea inevitabilă, atunci când ne împotmolim în memorizare și reproducerea standartizată a informațiilor teoretice. Uneori, sau chiar adeseori, acestea ne obosesc căutările de rost și ne secătuiesc lăuntric. Încetul cu încetul, se ajunge la o tânjală, o amorțire și chiar o adormire a spiritului tânâr, care-și dorește manifestarea printr-o afirmare creatoare. Ce-i de făcut, în aceste împrejurări? Gândul îmi zice că, tocmai acest moment este prielnic spre o sforțare personală, spre descoperirea unor noi dimensiuni de personalitate. Spre înțelegere. Spre curajul de a acționa. A face, chiar dacă ai temeri. A-ți valida singur dibuirile despre cine ești sau despre cine năzuiești să fii.

Profesorii universitari … Unii au știut să-și folosească darul predării. Au știut ce înseamnă apropierea de studenți, de preocupările și de zbuciumurile lor. Au știut ce înseamnă valoarea propriului model. Dincolo de transmiterea cunoștințelor. Alții, cu siguranță au știut și ei, doar că au decis să găsească și să răspundă prin alte căi nevoii de a contribui la formarea specialiștilor. Fiecare profesor este o lecție despre drumul devenirii. Iar, fiecare student, neapărat însușește, măcar, câteva teme pentru acasă.

Stau cu ochii larg deschiși în fața acestui timp – a studia, a fi student. Îmi doresc să am suficient discernământ și chibzuință, pentru a putea descrie mai nuanțat, la finalizarea studiilor, ce înseamnă trecerea prin Universitatea românească, și anume prin Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, UAIC Iași. Și, despre provocarea de a fi student online. Dar mai mult decât atât, m-aș bucura să răspund la această simplă întrebare: Ce și cum pot să ofer, în mod practic, oamenilor?; sunt mai aproape de o conturare a rosturilor profesionale?

Vedeți și voi, nimic nou sub soare. Doar reflecțiile unui student, care a recapitulat lecțiile știute dintotdeauna.

Cu asumarea celor scrise,    
Cu stimă față de profesori, 
Cu recunoștință pentru ceea ce mi-a fost oferit,

Cu nădejdea că putem îmbunătăți împreună mediul academic,
o studentă care-și caută rosturile.

fotografie copertă Still Life with an open Book and Spectacles by William T. Howell Allchin (English, 1844-1883)

Sincerități și urări de Ziua Profesorului

Un profesor bun este o mare tăcere. Îl cunoști după apele adânci și după țesătura fină a inimii. A transmite cunoașterea înseamnă a transmite viața. De la început, verdele vieții, care încă-i o umbră ce se va vedea pe sine însăși, mai târziu. În deplină deschidere și manifestare. A-ți vedea omul din tine este o muncă a cărui contur se observă doar în timp. Iar, timp este pentru toate.

Un profesor bun este o melodie clară și sonoră a esențelor pe care le predă. Înțelege lăuntric rostul obiectului de studiu ales. Și atunci, devine un înteg cu ceea ce a înțeles, în măsura putinței omenești, despre legile care ne guvernează existența. Sau, mai simplu, se întoarce la sine însuși. În firescul său, în talantul său, în ceea ce-i este ca un dat natural. În rosturile împlinite ale ființei sale.

Cei care au voce și cei care nu se cutremură de valurile mari ale transformărilor. Cei deschiși, dar care păstrează și promovează o cultură a discernământului, a măsurii, a tradiției. A vedea dincolo, a căuta spre zări. A păstra propriile aripi și a-i ajuta pe ceilalți să și le vadă.

Profesorul bun strălucește și nu are nevoie de recunoaștere din afară. Omul care este la locul lui nu caută să demonstreze, ci caută continuu să-și sporească roada. Lipsit de frământările deșarte. Dar, mereu bucuros de recunoștința nealterată și curată a elevilor.

Dar, mai mult decât atât, un profesor bun știe să asculte melodia inimii fiecărui discipol. Măcar câteva note. O adiere. Abia atunci comunică în aceeași limbă. În limba dragostei. Așa cum ne aduce aminte, în Epistolă, și Apostolul Pavel: „Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”

Profesorul este mai mult decât poate fi, doar atunci când iubește.

Profesorii buni sunt, pur și simplu, oameni buni. Cei care au înțeles că nu există partea luminoasă fără cea tenebroasă. Însă, doar profesorii care merg pe calea binelui, în căutare frumosului și a darurilor din omul în devenire, doar aceștia pot deschide ferestrele lumii spre văzduhul curat și proaspăt. Spre deveniri firești, spre sondări devremi de sine, spre căutări curajoase de rosturi.

Mulțumesc profesorilor care mi-au transmis fragmente de cunoștințe și, pe alocuri, de cunoaștere, celor care mi-au legănat visele și mi-au iubit inima de copil. Vă iubesc și eu.

Să fiți sănătoși, senini, lucizi. Să lucrați la proiectele proprii ale devenirii. Să vă odihniți. Să oferiți și să primiți înapoi. Iubirea copilului și încrederea lui.

Dvs sunteți modelul unui „a fi”. A fi, fără a părea. Iar, asta vă înnobilează și mai mult. Vă face munca destoinică și, pur și simplu, cu sens. Iar, omul de asta are nevoie, de iubire și de sens. La mulți ani de ziua voastră! Vă cuprind cu doruri multe.

Rugă pentru România de la un ostaș tânăr

Text scris în cadrul Concursului de Creație Literară Serbare Putna 150

„Să treci desculț dimineața
Prin iarba verde de-acasă
Cu lanțul de rouă la glezne –
Iată ce este Patria!”  

(G. Vieru)

În zorii zilei, iată, voi pregeta a-ți scrie. Nu pentru că mi-e uscat condeiul, ci simțirea seacă-mi e. Voi dălțui-n cuvânt, până când Însuși Cuvântul va binecuvânta cioplirea de pe astă foaie.

Binecuvântează, Doamne, gândurile și cuvintele ce vor să vieze întru simplitatea firului de iarbă, dar se rostogolesc în hăul neputinței. Și acolo, se prefac în răni ale tăcerii, ecouri slabe ale năzuirii noastre. Că mulți au cugetat despre țară și i-au scris frumos. Dar, cuvântul care nu-ncolțește-n asumare și-n fapte, uscat este. Și nici o ploaie nu-l mai poate întineri. Poate că, doar întrebările despre rosturile noastre. Despre rostul românesc.

Țara, o idee în care crezi sau un pământ care trebuie lucrat, cu tot neamul laolaltă? Suntem noi un popor viu și creator de valori culturale, morale,  sociale, educaționale, politice? Am ajuns, oare, la un acord adânc dintre conștiința personală și cea comunitară, împreună cu identitatea națională? Suntem aproape de limanul și de unitatea spiritului cu sine și cu întreaga națiune românească? Sau, altfel vorbind, suntem noi în rânduiala potrivită pentru a face loc înțelegerii depline a fenomenului românesc? Avem suficient discernământ moral și dreaptă judecată? Avem destoinicia de a ne vedea așa cum suntem cu adevărat? Ce moștenire chivernisim pentru umanitate? Știm oare a o identifica și a o prețui?

Mă dor întrebările. Mă dor și scriu. Iar, întrebările toate ne conduc spre un singur izvor, spre o singură apă… Apa tăcerii sacre. Apa nemuririi. Dar și, spre apele tulburi ale războiului dintre noi. Spre volburata luptă a fiecăruia întru înțelegerea sinelui și a lumii. Sau, poate că, refuzul luptei… Iar, a nu-ți cuceri libertatea adâncului înseamnă a renunța la răspunsul afirmativ în fața vieții.  Când Da devine Nu. Când partea tenebroasă se amestecă prea mult cu lumina.

Primii, în tihna albului de foaie și de gând, s-au așezat, cuminți, strămoșii. Cumințenia lor e înțeleaptă și neclintită. Dincolo de puținătatea cunoașterii noastre. Ce voiesc a ne spune? Oare, tăcerea lor nu-i Cuvântul înalt și măreț despre ascultare? A asculta murmurul trecutului înseamnă a te apleca cu pioșenie asupra izvoarelor. A bea din apa vie. Din Cuvânt. Din ceea ce numim trecut, dar a cărui prezent vibrează înfășurat, adesea, în sârma ghimpioasă a tăcerii și a uitării nepăsătoare. A nu-ți cunoaște trecutul înseamnă a nu-ți cunoaște murmurul tainic al ființei, curgerea izvorului lăuntric. A nu-ți cunoaște trecutul înseamnă a nu-ți iubi Viața, Ființa, Izvorul.

Doamne, Ocrotitorul nostru, Cel care ai făcut cerul și pământul, Cel care ai binecuvântat dintotdeauna neamurile și popoarele, învrednicește-ne și pe noi a trăi în demnitatea de a ne numi români. Luminează-ne cugetul spre cunoașterea trecutului, Învață-ne să-l cercetăm ca o comoară fără de preț a prezentului. A clipei de acum. A veșniciei. Căci toate cu înțelepciune Le-ai creat.

Dăruiește-ne nouă lacrimi de pocăință și întoarce-i pe fii Tăi la moștenirea lor, la apa vie.   Dăruiește-ne umilință pentru a ne vedea puțina râvnă și iubire jertfelnică de țară. Învață-ne să avem încredere în rădăcinile noastre, în Acasă, în Noi, în Țară. Pune-ne pe buze întrebarea care ne trezește întotdeauna: Au cine sunt? Cine suntem împreună? Împreună, ca mod de păstrare a integrității neamului.

Învrednicește-ne, Doamne, să rămânem fiii Tăi în țara în care ai rânduit să ne naștem. Și, la rândul nostru să creăm. Să dăm vieții viață. Să ne renaștem din frumos. Să înnoim ideea esteticului, echilibrului, naturaleții, rafinamentului și a eleganței spiritului. Și, poate că, frumusețea care ne cuprinde, nu-i decât chemarea omului spre desăvârșire.  

A vedea puținătatea noastră lăuntrică, apoi sărăcia țării. A cunoaște deșertăciunea lumii, dar a nu vâna umbre și vânturi, conștienți fiind. A vâna înaltul. A ne ghida după modele. A ne încălzi la flacăra Mărturisitorilor români, a intelectualilor, a oamenilor toți, care ne-au demonstrat exemplu de jertfă și asumare.

De mână cu munții, cu apele, cu pădurile, cu iarba de acasă. Și, cu mâinile mamei. Cu păsările, cu zborurile înalte, cu răsăriturile de soare și cu blânda Ta grijă și pronie.

Ajută-ne, Doamne, să alegem bobul de neghină. Să discernem cu fermitate influențele disfuncționale,  care ne invadează sacrul. A înțelege că întunericul e doar absența luminii. Or, pentru Lumină trebuie să lupți. Să o meriți. Să o cucerești. Să-ți permiții să fii întru ea. Să crezi.

Luminează, Doamne, cugetele tinerilor acestui neam. Înțelepțește-i prin râvnă tinerească, dar smerită, acea care știe să asculte apa izvorului și sfatul strămoșului. Dăruiește-le lor dârzenia și curajul necesar pentru a-și asuma deciziile și acțiunile. A tăia cu sabia Adevărului capetele multe ale patimei omenești. A nu tolera sub nici o formă minciuna, nelegiuirea, neorânduiala. A rămâne statornici în fața valurilor schimbătoare și grăbite ale timpurilor. A sta drepți și veghetori.           Căci, până la urmă „bietul om sub cârma vremii”.

Ne dăruiește curățirea sufletelor noastre. Ca, uniți în cuget, inimă și duh, să ne iubim toți frații… Țara toată. Despărțită, încă… Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că spiritul granițe nu are.

 „Vai, sârma de pe Prut e-acea coroană

Pusă pe-un cap de neam nemuritor!” (A. Blandiana)

Învață-ne a simți durerea poporului nostru și a plânge pentru ea. Să ne rugăm cu sufletul îngenuncheat. Să tăcem apoi… Cuminte și lung. Și, cu binecuvântarea Harului să luptăm pentru apărarea Credinței, Neamului, Unității. Pentru apa cea vie și clară. Pentru munții înalți.  Pentru simplitatea și hărnicia țăranului. Pentru puritatea copilului. Pentru aspirația tânărului. Pentru înțelepciunea bătrânului. Pentru dragostea dintre oameni. Și, pentru iarba de acasă… Roua vieții noastre.

Fotografii de Cătălin Urdoi
Cu multă dragoste și nădejde vie,
un om pe care-l desparte doar o apă,
doar un Prut iubit, dar preaplin cu apa vie a dorului.

La pas prin Copoul primăvăratic

Reînnoirea poate fi obervată în orice pădure, câmpie, parc, curte. Iar, uneori, chiar și în inima omului. Primăvara ne invită la freschețea spiritului. La mirare. La prospețime. Asumarea acestei reveniri, uneori, ne costă prea mult… Timp.

Vă invit la o plimbare prin verdele și prin mirarea Copoului, care ne împărtășește bucuria lui A fi.

Bucuria primăverii.

Adesea ne întrebăm dacă are vreun sens viaţa şi dacă merită să fie trăită. Desigur, sunt atâtea lucruri neplăcute legate de existenţa noastră aici. Le întâlnim zilnic ca pe obstacole şi încercări de neînlăturat. Răul este pretutindeni prezent.

Totuşi avem motive să ne şi bucurăm. Viaţa ne dăruie o seamă de frumuseţi care, dacă le ştim culege, ne încântă fiinţa, învingem urâtul şi poverile.

Iată zorile care se arată, cântecul luminii şi al păsărilor începe, apele aleargă scânteind, musteşte viaţa în tot locul. Omul bun munceşte şi se roagă. Cine a văzut un răsărit de soare în Piatra Craiului vrea să trăiască, să descopere sensul vieţii. Doamne, şi când se lasă noaptea, noaptea de basm a lui august, cântă tainele prin frunziş şi plânge luna o dragoste neîmpărtăşită!

Câtă frumuseţe e în lumea aceasta! Păcat că omul de azi nu mai are timp s-o vadă!

Cum să nu merite viaţa s-o trăieşti, cum să n-aibă sens, dacă există florile? Iată rodul câmpului şi al pomilor, iată copiii! Câte făpturi, atâtea minuni, atâtea îndemnuri. Cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n-a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri nu găseşte sens vieţii, nici nu merită s-o trăiască. Este în puterea noastră de a descoperi viaţa şi sensul ei.

Este în puterea noastră de a alege. Este în puterea noastră de a împodobi sufletul şi a ne bucura. De ce atunci să dezertăm?

„Îndemn la simplitate”, Ernest Bernea

Emilian-Galaicu Păun. Cărți de luat BAC-ul.

Emilian Galaicu-Păun – poet, prozator, eseist, traducător, editor român din Basarabia și editor-șef al editurii Cartier din Chișinău (n. 22 iunie, 1964).

O personalitate complexă și discretă, deopotrivă. Se plimbă în ritmuri perseverente prin lumea literaturii, întrebător și cugetător la cele înalte. Or, în această cunoaștere nu se ivește existența unei stații terminus. Plinătatea se conturează în asumarea trăirii acestei sensibilități. Asumarea trăirii de poet.

În luna lui Gustar, 2020, Fondul pentru Tineri din Orhei a organizat campania de promovare a lecturii „Cărțile AuGust”. Cu acest prilej, am avut bucuria și onoarea de a-i adresa câteva întrebări d-nului Galaicu-Păun.

Vă invit să citiți acest text, care cheamă la lecturi bune și consistente. În mod special pentru tineri-adolescenți, dar și pentru orice râvnitor de cunoaștere prin intermediul Cuvântului.

Dragă Aurelia,

din cele 21 de întrebări – toate, de bun simţ şi mergând la ţintă –, ultima mi-a dat cel mai mult de gândit: de bună seamă, să alegi doar trei titluri, după ce că, în ultimele două-trei decenii, n-a fost săptămână să nu fi citit două-trei cărţi (asta, fără a mai pune la socoteală manuscrisele redactate pentru Editura Cartier), asta da provocare! Mai uşor mi-ar fi să le recomand… trei mari literaturi: franceză, rusă şi (aici, ezit între alte câteva: germană, engleză, spaniolă, italiană) la alegere (cum se învaţă acum încă o limbă străină). Aşa că mi-am permis să reformulez obiectivul şi, dat fiind că-i vorba de tineri adolescenţi, hai să propun o listă de:

Cărţi de luat BAC-ul

De la cartea de citire la cartea de învăţătură, preţ de 10-12 ani, şi invers, doar că de data aceasta e vorba de o cu totul altă lectură, ce se sustrage curriculumului, una de gradul doi cum ar veni (acel „joc secund, mai pur”), una formativă – iată cum arată un posibil „grafic” al (încă – în caz contrar, aceste rânduri n-ar avea nici un sens!) probabilei întoarceri cu faţa spre carte a Fiului Rătăcitor, alias adolescentul ieşit de pe băncile şcolii. „La începutul unor asemenea schimbări (lăuntrice – nota mea, Em. G.-P.) situam şi lectură”, scrie Rainer Maria Rilke în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, şi continuă: „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate”. (Între paranteze fie spus, de cele mai multe ori manualul de literatură te face să nu mai vrei să deschizi niciuna!)

Cea mai cumplită frustrare a adolescenţei (generaţiei) mele ţine de accesul – în sensul de lipsă a acestuia! – la carte: autori ale căror nume nu trebuiau nici măcar pronunţate, titluri ce te făceau să visezi, şi care-ţi transformau viaţa într-un coşmar odată descoperite la tine. Cine nu a citit cărţi pe sub masă, învelite în „Правда” sau „Moldova Socialistă”, împrumutate de la/unor persoane de încredere, va înţelege anevoie bucuria de a face rost de un titlu anume, acum când e suficient să dai pe „search”. Ca să nu mai vorbesc despre circuitul pe sub mână a unor opere în samizdat, semn că făceai parte dintr-o reţea bazată pe încredere – şi asta tocmai în ţara unde se mai pedepsea „за недоносительство”. Dacă totuşi am ieşit (unii) mai mult sau mai puţin întregi la minte dintr-un regim pornit să dea la cap celor ce se făceau vinovaţi de delict de opinie, faptul acesta se datorează unor lecturi formative, singurul lucru pe care l-am putut opune – de cele mai multe ori, la modul individual – unei mutilări colective. Adevărate CV-uri, cât un perete (doi, trei etc.), bibliotecile personale ale scriitorilor/cititorilor din generaţia mea.

Şi într-o societate democratică, unde majoritatea este expresia unor alegeri libere, ce rost mai au aceste „CV-uri” individuale? Cui folosesc şi la ce bun aceste adevărate semne distinctive într-o epocă a globalizării?! Îndrăznesc să afirm că, mai abitir decât într-o societate bazată pe interdicţie, abia într-una a tuturor libertăţilor cartea îşi atinge randamentul deplin. Atunci când alegerea se face pe faţă, dintr-o mulţime de posibilităţi, acest act deliberat are greutatea unui pact cu tine însuţi (dacă nu cumva cu demonul lăuntric – deloc întâmplător, Faust e considerat drept mitul fondator al lui homo europaeus): în ultimă instanţă, devii ceea ce citeşti. Indiferent însă de regimul politic, cele câteva (zeci, sute, mii de – Borges le-a numit Biblioteca personală) cărţi ce te fac să devii tu însuţi (altele se mulţumesc să te „livreze” societăţii, după chipul şi asemănarea acesteia) au în comun această trăsătură fundamentală: empatia. Trăim cu viaţa eroilor, le preluăm gesturile, cuvintele, numele, dar şi visele, iar identificarea cu cutare sau cutare personaj ne ajută să fim noi înşine. Dacă ar fi să scad zecile, dacă nu sutele de mii de volume citite de când mă ţin minte, mi-aş păstra, pentru a promova cu succes adolescenţa, aceste zece titluri:

  1. Crimă şi pedeapsă, de Fiodor Dostoievski;
  2. Moby Dick, de Herman Melville;
  3. Martin Eden, de Jack London;
  4. Limba salvată, de Elias Canetti;
  5. Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee;
  6. Străinul, de Albert Camus;
  7. Maestrul şi Margarita, de Mihail Bulgakov;
  8. De veghe în lanul de secară, de J. D. Salinger;
  9. Memorii, de Mircea Eliade;
  10. Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez.

Toată viaţa mea s-ar fi dus de râpă (vorba vine) dacă, la momentul potrivit, nu puneam mâna, rând pe rând, pe fiecare din aceste titluri. Altele s-au alăturat firesc, pe parcurs, ca nişte bune cunoştinţe ale primelor – şi aşa, şi tot aşa, până s-a împlinit presimţirea (lui R.M. Rilke) şi am putut rosti, în cunoştinţă de cauză, cel mai frumos vers scris vreodată, apropriindu-mi-l: „La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres”.

Lasă primăverile să fie.

Te rog, lasă primăverile să fie. Ele știu să ne mângâie. Să ne renască. Să ne mire. Să ne iubească. Doar lasă-le să fie.

Observă. Te rog deschide ochii și vezi. Ascultă frumosul ce cântă. Ascultă liniștile izvorâte din firul de iarbă, din flori și din copaci. Din cer și din pământ. Din cântul îndrăzneț al păsărilor. Din bucuria pământului.

Te rog să le auzi. Aceste liniști și acest frumos discret, care se ascund peste tot. Bate la ușa mirării. Deschide inima ta. Să adie vântul cald de primăvară și să-ți încălzească firele omului din tine.

Te rog, privește această floare. Ca ființe umane, care coexistăm în armonii cu natura, cu creația și cu Creatorul, nu ne putem permite ignoranța. Cum ar fi oare, dacă am încerca să cultivăm trezvia simțurilor și conștiința frumosului? Cum ar fi, dacă ne-am permite să fim ghidați, să învățăm de la ciclicitatea, puritatea și esența proceselor naturale, pe care avem onoarea să le observăm?

Poate ar fi mai multă simplitate. Mai mult alb. Recunoștință. Plinătate. Liniște.

Te rog să nu uiți niciodată că există primăvara. Că exiști tu, cel care trebuie să crezi în primăvară. Nu te teme de acest trebuie, e unul care te îmbrățișează cu încredere. Trebuie să crezi că există primăvară. Da, atâta iarnă e în noi… Dar, niciodată primăvară n-a venit degeaba. Niciodată. A venit cu înfloriri. Cu nădejdea că viața poate să înflorească, poate să dea rode. La fel ca și tine.

Când se vor ivi mugurii tăi? Pe ce sol crești? Ce fel de floare ești? Ce oferi lumii?

Ridică-te din risipirea ta și fortifică-ți întreaga ființă privind o floare. Curăță-te prin frumusețe. Prin ale ei veșnice revărsări. Să fie oare frumosul un ecou al veșniciei?

Despre muguri și oameni

Desculț, cu tălpile albe și cu ochi de albăstrele neivite, a început să-și țese rochia. Grăbită, dar și fără pic de grabă în același timp. Determinată, frumoasă, verde.

Lacrimile-i sunt încă reci și rouă se lasă îngândurată pe firele subțiri. Îngheață, dezgheață, îngheață, dezgheață. Dar, iarba aceasta a noastră nu se supără nicicând. S-a înfipt și ea într-o nădejde, în curând va crește multă și înaltă. Și, poate, va odihni o furnică la umbra sa. Sau o floare, sau niște oboseli de om. Nu se teme nici de strivitul sau râsul zgomotos al celor ce n-o observă.

A observa ochiul ierbii este o minune. Că există iarbă pe pământ. Că există viață. Că a fost rânduit să existăm și noi.

Mâinile-i sunt moi, iar mișcările încete. Din când în când, trezește o apă, un mugur, o floare. Un om, poate. Și nici măcăr nu se grăbește. Să doarmă fiecare cât o vrea. Și mugurii, și omul. Va veni ziua binecuvântată pentru trezirea fiecăruia.

Iar privirea-i e blândă, cuminte, nerăbdătoare. Brodată cu fărâme azurii de cer. Nu, nu, nu. Cu întreg cerul.

Părul lung atinge pământul și rădăcinile vieții. Îl vedem noi și cei adormiți la marginea luminii. Mai poartă cu ea și o torbă. Cu semințe. Le sădește în cugetul și-n simțirea fiecărui căutător de rosturi.

Își plimbă rochia în soare și în lună. În dimineți, și-n asfințituri. În câmpurile neîngrijite ale sufletelor noastre. Iar noi, împreună cu darul nădejdii ce ni-l dăruiește, ne răsuflecăm mâinicile și începem a lucra terenurile pârlogite.

Mă rog, să avem suficient curaj măcar să ne vedem pârloaga. Să ne vedem pe noi așa cum suntem cu adevărat. E prea multă lumină, ca să rămânem în ignoranță. În viață netrăită, în Nu.

Mă rog, să ne trezim omul lăuntric, să lucrăm la fortificarea și înnoirea duhului. Mă rog să mă trezesc. Să ne trezim. Să ne vedem înmuguririle. Viața. Esența.

Cu toții dansăm în jurul rochiei larg desfăcute. Și așteptăm. Da, așteptăm… Primăvara și Învierea. A Mântuitorului, a mugurilor, a omului.

Uși, chei și flori uscate

Ușa asta mă doare. Încrețită ca un om bătrân, care n-a înțeles nimic despre viață. După ușă, nimeni nu știe ce se află. Doar vânturile reci au mai vizitat casa aceasta. Vânturile și gândurile. Lacăt, lacăt, lacăt.

Oare, cheia am pierdut-o prin câmpii, pe dealuri, prin băltoace, prin cerurile mele mici și mari, în care mă jucam veselă: de-a v-ați ascunselea, de-a profesoara, de-a prinselea, de-a viața? Sau, poate-i prin buzunarul acela imens în care găseam de toate: o carte, o bucurie, un măr, un sens, o mirare, o speranță și alte multemultemulte lucruri trebuincioase unui om? Dar, pe străzile înguste în care am uitat că mă joc de-a v-ați ascunselea, crezând că mă caut serios? Am uitat să mă joc. Acolo, acolo poate fi cheia aceia?

Nu, nici pe dealuri, nici pe străzi, nu-i. Pentru că drumurile acestea-s bătătorite și pot găsi cheia după propria-i umbră.

Acum, acum cheia asta-i altundeva… Ascunsă-n cenușa nedreptății omenești. Cenușă. Care, fusese cândva, poate un fir de iarbă, sau poate o vie și delicată floare?

Și m-am apucat să judec, să înțeleg, să mă ascund după raționamente și argumente sforțate…. Poate că solul nu era prielnic, poate că a fost secetă în acest an, poate că iarba preferă să fie cenușă, poate că… Dar, cine-s eu să judec cenușa, iarba cosită și florile uscate. Cine-s eu?

Iată de ce nu aveam ochi să văd cheia. Era ascunsă în cenușa lumii și în judecarea mea. Ce ușurare că există dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea omenească. Poate că, nici nu trebuia să caut nimic…

Pentru toate există vreme sub ceruri. Iar, orice lucru își va descoperi adevărata sa față. Să binecuvânteze Domnul și cenușa și iarba cosită și florile uscate. Și, mă rog, să ne ierte. Pentru pierderea chibzuinței și a cheilor.

Nu vă temeți, flori vii ajung pentru toată lumea. Și bunătatea … care niciodată nu se pierde pe drumurile noi.

Curaj să avem!