De vorbă cu Țăranul Grăiește. Ne-am face bine peste noapte dacă ne-am întoarce la rădăcini.

Țăranul Grăiește este un proiect-misiune realizat de Casian Dîmb, cel care păstrează cu dragoste vatra strămoșească și promovează valorile tradiționale. Aici găsiți rodul muncii: https://www.youtube.com/@taranulgraieste

L-am rugat, cunoscând profunzimile pe care le sondează, să-mi răspundă la câteva întrebări despre sufletul satului pe care-l simte viu în inima lui; pentru a împărtăși mai departe sămânța nădejdii că satele trăiesc în noi. Și noi, prin ele, avem acces la nesfârșită frumusețe și la rosturi firești ale vieții, lăsate de Dumnezeu pe pământ să ne reîntregească ființa.

Ascultați povestea țăranului. Se citește printre rânduri. Este simplă, sinceră și adevărată. Vie. Este despre dor, râvnă și curajul de a lupta pentru libertatea spiritului.

Povestește-ne despre povestea satului românesc din satul tău. Despre ce-ți cântă? Ce-ți șoptește? O auzi?

Trebuie să îți spun că acolo, în sufletul meu, este singurul loc în care satul a mai rămas viu. În rest, satul e mort. Peste tot în țara asta. Pentru că a devenit dependent de exterior. Satul, într-un fel sau altul era un fel de stat. Pot să dezvolt aici un pic. Cred că oricine poate înțelege ce vreau să spun prin dependent și independent. Pe vremea când satul era viu, grâul se cultiva pe hotare, pâinea se cocea în cuptoarele de cărămidă (parcă acum le văd … acele sâmbete cu miros de abur cald de pâine, de pe la ora 15-16 se încălzea cuptorul, cu tulei, adică tulpina de la porumb; și apoi după ce era cald se băga în cuptor aluatul de pâine, frământat până ce asuda, transpira tavanul, așa ziceau muierile). Tot așa era și cu hainele, țesute la război. Tot așa și casele care arătau toate într-un stil, toate într-o formă a lor consacrată și unică (azi mergând prin așezarile rurale zici că ești în imaginația unor copii care încă nu au definit culorile și nu au învățat formele geometrice). Pe vremea aia, o casa se făcea în 3 săptămâni. Și era bună de locuit, așa se și explică cum țăranii aveau timp să înoade veșnicia pe laviță (bancă la uliță).

Eu pot să tot povestesc despre ce a fost, și trebuie să fac asta dar întâi trebuie să ne oprim. Că altfel eu vorbesc aici, dar intră pe o ureche și iese pe alta. Lasă să intre pe o ureche, să coboare în inimă și să iasă pe gură. Și atunci toate au sens.

Satul a murit, dar e gata să învie oricând, pentru că el este o sămânță ce trebuie doar semănată în inima noastră. Se poate sa nu fii dependent de statul român, de internet, de politică, de economia globală, de toate astea. Se poate. Bine, asta strict ca să trăiești (uneori ăsta e absolutul, să trăiești) dar lumea nu poate fi toată un sat, nu poate fi toată doar sate. Orașele, în sine, sunt o invenție extraordinară, ele într-un fel salvează satele (dar asta e altă discuție). Problema este că a murit satul. Stai că am mai vrut să zic ceva, îmi cer iertare dar eu nu sunt foarte coerent în exprimare, mai sar de la una la alta (noi țăranii nu facem în fiecare zi același lucru).

Ziceam la început că satul e precum un stat. Hai sa îți dau o nouă imagine. Toate satele astea mai mici sau mai mari din jurul meu, au propriile granițe, obiceiuri, trăsături de comportament sau genetice. Se creau diverse rivalități sau prietenii între sate. Nu arată toată descrierea asta, ca și cum satele sunt state?!

Parcă am ocolit răspunsul la întrebare, dar dacă citești printre rânduri, ai să vezi că satul din sufletul meu e viu, și că la vremea potrivită va încolți, ducând cu sine cântarea strămoșilor pe care o aud. Ea sună ca un zgomot în tot ce lumea azi numește tăcere și sună ca o liniște la tot ce lumea azi numește gălăgie.

De ce sau de cine ți-e dor cel mai des?

Îmi este dor de taica (așa îi spuneam la străbunicul), să știi că acest dor nu înseamnă să-l aduc pe taica aici în lumea de azi. Nu, e un dor care mă cheamă pe mine în lumea lor. Mă cheamă la laptele cu strujele (bucăți de pâine) și cu țucur (zahăr), la povestirile nesfârșite din Biblie sau din experiența sa de pe front. Adică în acest dor sălășluiește binele, la care pot și trebuie să mă întorc, ori de câte ori este nevoie. Taica mi-a lăsat multe amintiri pe care le port cu mine peste tot, dar cu gură de moarte mi-a lăsat un dor al lui. Să prețuiesc vatra strămoșească (locul unde au zolit (muncit) ei) și ceva ce să mă definească, a zis așa: Să nu te lași de Iisus niciodată, chiar și dacă El nu te mai vrea, chiar și dacă tu nu-l mai vrei, că de meritat nu l-am meritat nimeni niciodată. Să nu te lași de Iisus.

Cum trăiește satul prin oameni? Cum oamenii trăiesc prin sat?

Cum trăiește? Nu prea știu să răspund la întrebarea asta. Știu că răspunsul este existențial, dar enervant de greu de dat. Îmi fuge mintea în toate părțile. Locuiesc la sat de când mă știu, cu mici sincope. Pot să spun doar atât: Satul și țăranul, inseparabili, își trăiesc Libertatea. Sunt perioade și perioade, uneori lumea fură libertatea țăranului, alteori cum este acum au furat libertatea satului. Țăranul e liber, dar satul e prizonier. Să înțelegi un lucru, nu vreau să idealizăm țăranul sau satul, e greu la sat, e greu țăran. Nu e perfecțiune, dar este Libertate. O libertate care se cultivă la sat începând de la faptul că odată ce ieși din casă nu ajungi direct în stradă, mai ai un ocol (curte) sau o ogradă (grădină).

Ce riscăm să pierdem, dacă ne pierdem rădăcinile?

Nu vreau să dau un răspuns banal și generic. Să își imagineze fiecare că are o moștenire undeva, o casă, un pământ, o moșie. Nu contează cum arată, unde e, trecutul ei. Este a ta, ce faci? Nu mergi să o vezi? Nu te urci în pod să vezi ce-i pe-acolo, nu te cobori în podrum (beci)? Cred că, fiecare moștenind ceva caută să-l valorifice cât de mult poate. No așa și cu rădăcinile. Nu știi ce pierzi și nu poți niciodată să ți le valorifici dacă nu le cauți.

Care a fost momentul din viața ta, când ai decis să muncești și să creezi acasă?

Am mai povestit asta și în alte ocazii. La un moment dat, eram strânși toți strănepoții la tăierea porcului. Și așa cum stăteam toți strânși la masă, ni s-a pus întrebarea ce vreți să vă faceți când o să fiți mari?

No și fiecare a răspuns după visul lui. Sincer și eu am avut tot felul de vise (fotbalist, profesor de istorie sau geografie). Dar, până sa vină rândul meu, eu stăteam lângă Taica și Buna (străbunicii mei, Buna îi ziceam la străbunica). Și le-am auzit oftatul. Cu o voce așa moale și tăcută a zis Buna: „— No toți vreți să vă faceți domni, dar la țară cine rămâne? Cine rămâne aici în munca noastră?” Pot să spun doar atât, că mi-am jurat că voi rămâne țăran. Am simțit asta ca pe o datorie. Pentru mine Veșnicia am văzut-o în oamenii de-atunci, în mintea mea ei sunt la fel de vii.

Ce taine caută spiritul tău de artist în sufletul munților?

Eu dacă mă apuc să vorbesc despre munți, vorbesc cu ceasurile. Știi? precum dragostea, degeaba o cauți, nu se lasă găsită. Trebuie să te caute ea pe tine. Îți dai seama că munții sunt tot acolo pentru toți oamenii, dar dacă muntele nu-l caută pe om, degeaba.
Pe mine mă caută, mă cheamă. Mă uit la ei, la munți, ca la bătrânii satului, care au atâtea să îmi spună.
Ce face prima dată muntele cu un om? Îl face mic, îl face să se uite în Sus. Mă întrebi ce taine caut?!

În munți, în munți, în munți
Mi-e sufletu’ acasă, inima aproape
De Tatăl Ceresc
În munți, în munți, în munți
Pasul meu urcă, spre cerul acela ce-i plin de cei Drepți.

În versurile astea am stors un strop, să dau la toată lumea. Din dorul și iubirea ce o port față de munți.

Tainica frumusețe a naturii este imprimată pe chipul țăranului. Cum sunt oamenii din satul tău?

Satul meu este o așezare rurală și atât, țărani nu mai există, sunt doar oameni mai buni sau mai răi care își câștigă traiul din legume până la crypto monede.

Cum să-și redobândească omul armonia și simplitatea? Unde s-a rătăcit omul contemporan?

Începe prin a asculta cântecul cocoșului dimineața și lasă-te dus de el. Acolo e armonia și simplitatea. Inevitabil o să ajungi ca Petru ce tocmai s-a lepădat de Hristos. Până și pocăința începe cu cântatul cocoșului. Te asigur, dacă faci asta, ai schimbat deja jumătate din viața ta. Doar atât vreau sa spun.

Să îți vorbesc despre simplitatea mea, armonia mea, sau despre ceva ideal suprem? Nu are rost, te-aș înșela. Aș face fix răul pe care îl condamn, acela că toată lumea vinde un produs, pe care ni-l bagă pe gât că e bun. Și uneori chiar e. Nu vreau să vând simplitatea și armonia așa cum alții vând internet, confort, idei de afaceri, plăceri etc. Nu, nu vreau asta. Începe cu cântatul cocoșului, și de-acolo o să găsești singur.

Care sunt tradițiile din regiunea ta?

Pas. În toată zona sunt tradiții, dar la mine aici lipsesc, și dacă nu le-am trăit chiar eu, nu mă apuc să povestesc ce au trăit alții.

Unde sălășluiește înțelepciunea?

Dacă o să mă mai cauți peste vreo 30-40 de ani, cred că abia atunci o sa știu să răspund la această întrebare. Pentru că, înțelepciunea nu cred că stă într-un loc anume, ci mai degrabă în oameni care au trecut prin viață. Eu, chiar cred proverbul: cine nu are bătrâni la casă, să-și cumpere!
Problema este că nu știu … cine mai caută înțelepciunea? Să nu-mi spună mie nimeni, că înțelepciunea o ai când faci 1 mil de euro, și nici după când știi cum sa-i cheltui economicos, ăsta-i instinct de supraviețuire. Înțelepciunea îți vorbește despre sensul vieții, înțelepciunea îți arată cel mai real război, cel dintre bine și rău și cum să ieși biruitor.

Ce povețe ai mai moștenit de la străbunii tăi?

Dacă te uiți înapoi, dincolo de faptul că strămoșii au fost la rândul lor oameni care și-au trăit propria viață la intensitatea curentă a vremii, cu bune și rele, îi prețuiesc pe toți. Dar pentru a nu-i judeca în vreun fel și în același timp a nu-i glorifica peste măsură (așa într-un soi de idealizare nepotrivită), îmi place să mă uit la ei ca la niște personaje.

(Cred totuși că, singurul care nu capătă imaginea unui personaj este Taica (Berar Dumitru) stră-bunicul, despre care am mai povestit mai sus, el este mult prea aproape de inima mea, mult prea real).
Dar tu vrei niște povețe, am să îți dau așa câteva, că sunt foarte multe, poate astfel te provoc să privești înapoi, să-ți găsești rădăcinile și să vezi ce personaje poți crea, astfel să culegi povețe și să înveți la rându-ți.

Buna (stră-bunica): ea este Munca.
Îmi povestea, când era în clasele primare, a găsit o nucă, și a strâns-o în pumn, așa de tare, că nici un băiat nu a putut să-i desfacă pumnul.
A venit ziua când a murit Taica, iar eu am rămas cu Buna ultimii la cimitir, când aruncau pământ peste Taica. Eu tot încercam să o consolez, ea plângea. După ce au astupat groapa. O aud pe Buna că zice : „no hai sa mergem, că nu mai putem face nimic și de mâine avem de lucru”.
Nu mai are rost să vă spun că „mâine” era gata de treabă, dar uite așa a rămas până la sfârșitul vieții, o femeie întreagă la minte și luptătoare.

Bloja și Moșu Cămnanu (stră-stră bunici): baba rea și moșu bun.
Cand o venit Moșu Cămnanu din armată, o găsit în ocol (curte) iarba cât poarta, și o vrut atunci să o arunce pe Babă de-acasă. Pentru că era prea puturoasă, și cât o fost el plecat nu o făcut nimic. Aici aș mai spune că Moșu Cămnanu se trăgea din familia Dîmbuleștilor, care a luptat în Armata lui Avram Iancu.

Taica Cuiu (stră stră bunic): Credința, el aduna pe toți ai casei la prânz și se puneau la rugăciune. Povesteau vecini că, dacă nimereai atunci să mergi la el, așteptai și un ceas, până se termină rugăciunea.

Unchiul Ștefan: Indisciplinatul. Despre el s-ar putea scrie cărți, cred că fiecare din satul ăsta ar știi să spună câte o poveste sau două despre el. Eu îți redau două așa mai amuzante. A intrat călare pe cal într-o discotecă. Sau când și-a dus două muieri acasă să petreacă, și după ce au petrecut binișor, o zis către ele: No hai, să mergem să vă prezint și la mama și la tata. Le-o urcat în cocie (căruță) și o mers cu ele pe câmp, or ajuns la cimitir, și le-o prezentat la mama și la tata.

Cămnanu (fiul lu Moșu Cămnanu, tatăl lu Unchiu Ștefan): Indecizia, Frica
Când a fost să moară Cămnanu, eu atunci mă nășteam, dar povestea asta se tot repeta la noi în casă. Pentru că totul e o poveste, din care noi cei mici trebuia să învățăm.
Ei bine, pe patul de moarte, Cămnanu tot striga: „Mă, de ce ați stins becul? Eu mi-am băgat curent în casă. Uiii!… Că vin să mă ia, Tolvai, Tolvai. Cine îs ăștia de vin să mă ia, eu nu vreau sa merg acolo.”
Se pare că Cămnanu nu era prea împăcat cu lumea de dincolo. Și povestea asta nu ne-o spuneau părinții să ne înfrice. Vă spun că îl vedeam și îl văd și azi pe tati, care a fost acolo, traumatizat când povestește. Așa am luat cunoștință de mic, despre lumea de dincolo.

Ce povețe dorești să transmiți mai departe, prin felul tău de a fi?

Fiecare dintre noi ne scriem drumul, asta este povața pe care o lăsăm. Vreau sa las urme demne de urmat, la rândul meu, așa cum se vede din tot ce am scris până acum, că nu fac altceva decât să caut urmele celor ce au fost înainte de mine. Apostolul Pavel spunea: ,,Călcați pe urmele mele, întru-cât și eu calc pe urmele lui Hristos.” La asta se rezumă totul.
Povețele pot să sune într-un fel, să fie prezentate așa artistic, sau îmbrăcate într-un aer înțelept. Dar, povața trebuie să aibă urme, doar prin urme dobândești aripile. Ai văzut avioanele? Până să decoleze, ele nu zboară așa dintr-o dată, își iau avânt, lasă niste urme și pe urmă zboară.

Creștinismul la asta se reduce, la puterea de a spune și de a fi sigur unde mergi. Povața mea: Veniți după mine, întru-cât și eu merg după Hristos! Uitați urmele …

Pictură de Nicolae Grigorescu Fete lucrând la poartă