Câtă poezie a mai rămas în lume? III

„A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.”
Epopeea lui Ghilgameș

Căderea din răspuns îmi spune că pe drumul cunoașterii există și durere. Conștiința durerii. Dacă o poți îndura, este prevestitoare de mai largi orizonturi. Durerea de a nu fi suficient de curat lăuntric pentru a te uita prin transparența cuvintelor și a întrezări esențele. Pentru cei care nu pot primi lumina unui răspuns, ușa este mereu închisă. A putea primi înseamnă a fi pregătit să vezi. Să simți deplin. Astfel, înveți să mori. Pentru a redeveni în poezie. După măsura ființei tale.

Apoi, apar noi reguli de joc: iubire, trudă, statornicie. A crede în izbânda finală. A crede că Însuși Logosul se va așterne pe această foaie să ne povestească despre cum alege să se nască în poezie.

De aceea, continui să caut, să bat la ușa răspunsului, să mă odihnesc la umbra marilor poeți, să tac, să observ, să fiu. Abia atunci mi se face limpede de poezie. Când continui să fiu. Să împărtășesc. Să ascult. 

Poezia mă verifică: câtă poezie a mai rămas în mine? Și, din ce motiv caut să pătrund mai departe? Cui va folosi această căutare? I-am explicat foarte simplu: iubesc cu desăvârșire frumusețea lucrătoare a Creației, iubesc stările cuvintelor și aripile versului. Prin ele sufletul meu cunoaște libertatea zborului. Și dorul de armonie. Înțelegeți, se face liniște și cuvintele sunt și eu încep să fiu, împreună cu ele… Înconjurată de ele, ocrotită de ele… Cuvintele. Aud rostirea lor, care se rostește pe sine însăși.

Nevoia de poezie mă ține în viață vie. Mă face să simt plenar dintr-o dată totul. Mă plimbă din esență în esență. Nu mă amăgește niciodată. Mă naște cu fiecare simțire întru frumusețea adevărată. 

Din acest motiv, vă rog… lăsați-mă să propășesc, să ating sufletul cuvintelor și să împărtășesc cunoașterea cu voi, Prietenii mei!

De data aceasta, vom porni la drum cu unul dintre cei mai devotați camarazi ai poeziei: Nichita Stănescu. În ampla lucrare „Fiziologia poeziei” care cuprinde proză, eseistică și o selecție din poeziile sale, autorul prezintă marile idei cu privire la geneza și rostul poeziei. În primul rând, poetul consideră că esența poeziei este sentimentul ca act de conștiință. Explicând în termeni psihologici, asta ar însemna să fii conștient de propriile afecte, emoții și sentimente, iar procesele să fie facilitate de limbajul poetic. Simplificând, poezia ne ajută să decodificăm lumea lăuntrică. Să avem acces la cunoașterea de sine. 

De exemplu, în Epopeea lui Ghilgameș, una dintre cele mai vechi scrieri literare din lume, apare pentru prima dată, cu o intensitate atât de înaltă, conștiința morții, trăită de regele Urukului. La moartea prietenului său Enghidu (manifestare a alter ego-ului), durerea este transfigurată în revelația morții, care devine urlet, cuvinte. Le înscrie pe portativul nemuririi. Înțelege iminența pierderii vieții. Astfel, pornește pe drumul căutării veșniciei. A paradisului pierdut. De aici începe creația. De aici începe a fi. Adică, cuvintele ne încadrează de pe un plan abstract pe un plan concret a viețuirii. Ne ajută să păstrăm conștiința sentimentelor și conștiinciozitatea acțiunilor. Este argumentul actului creator. 

Alte idei, care m-au mișcat, decriptate din scrierile lui Nichita Stănescu: Poezia în esența ei nu ține de cuvinte; Cuvintele nasc idei, ele însumează experiența de viață a lumii; Rolul artei este să exprime tensiunea ideilor; Arta marelui scriitor este arta viziunii; Opera de artă, odată creată se constituie ca un organism viu; Poezia nu este numai artă, este însăși viața; Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant; Actul de creație în poezie trebuie interpretat și înțeles foarte nuanțat; Frumusețea este că frumusețea naturii lumii se exprimă nu prin sine, ci prin poezia existentă în om și exprimată de poet; Estetica este expresia de vârf a conștiinței; Îngereasca o știi sau nu o știi, lumeasca se învață; A fi scriitor tânăr este o metaforă; Trupul este o lege, ideile nu; Utilitatea artei nu este imediată.

Nichita Stănescu s-a transformat în înseși cuvintele sale. Le-a iubit și le-a trăit atât de profund, încât a devenit una cu ele. S-a preschimbat în cuvânt. De acolo ne vestește taina. Din poezie. Din firescul cu care percepea corpul cuvintelor și jocul creației. Îi mulțumesc pentru că este și îl pot găsi mereu în casa cuvintelor pe care le-a clădit. Nichita este acasă. În siguranța veșniciei.

Să revenim la întrebarea noastră: Câtă poezie a mai rămas în lume? Un posibil răspuns: Câtă năzuință spre desăvârșire a mai rămas în noi; cât curaj să recunoaștem că avem nevoie de cuvânt pentru a fi.  Prin faptul că suntem în poezie, lumea este.

Poezia este un templu de reîntoarcere spre sinele mare și adevărat. În care toate păsările-și cunosc cuiburile. Și toate cuvintele-și uită literele, pentru a le dărui veșniciei.

Ne așteaptă. Fără să ne judece, precum Tatăl își așteaptă fiul risipitor. Ne așteaptă cu dragoste și cu frumusețea cea dintâi. Să îndrăznim dar! Totul este să ne pregătim pentru întâlnirea cu poezia. Să-i facem loc. Să o invităm la noi acasă. Să ne reamintim că viața-i poezia cea neîntreruptă. Să deschidem, cât este cu putință, simțurile sufletului. Și să aflăm că Cuvântul viază înlăuntrul omului, care a învățat lecția iubirii. De acolo începe mirarea existenței.

Îndrăznesc să rostesc: „Fericiți cei curați cu inima”, că aceia vor cunoaște Poezia. 

Mă rog să nu ne părăsească poezia. Să aflăm vrednicia de a ne numi fii ai Cuvântului. Căci, cel ce iubește poezia, devine poezie. Armonie îmbrăcată în cuvintele ființei. Om deplin.