„Întâiul gând ți se cuvine ție, Putere creatoare, Tu care faci din patimi poezie, Cum zămislești din mlaștini stătătoare O candelă de nufăr argintie Din care-și urcă flăcările line Feștilele de galbene stamine.” Nichifor Crainic
Părintele Luminii, dăruiește acestor cuvinte firescul prin care să fie. Cu marea blândețe a Ta, fă-le cuminți, curate și încrezătoare în rostul ce vor să aducă-n lume. Zămislirea acestor rânduri cere multă liniștire și așezare. Drumurile care mă ghidează spre răspunsurile vii sunt din ce în ce mai înguste și abrupte.
Mă tem să mă rătăcesc, prieteni. Dar, știu că tocmai rătăcirile ne vor salva. Ne vor întoarce pe adevăratele cărări ale Creației. Poezia ne iartă. Ea simte când omul îi caută izvoarele și locurile unde sălășlueiște. Și așteaptă să fie rostită, îmbrățișată, ocrotită. Apărând poezia, ne apărăm destoinic trecutul, clipa de acum și stropul de lumină al viitorului.
Mare taină-i sufletul poeziei. Nu se lasă descoperită decât celor curați cu inima și limpezi în cuget. Celor vrednici. Celor care se tem, dar merg, cu tremur și cu așteptare, pe cărarea unui răspuns. Merg să se întâlnească cu poezia. Întrebarea aceasta: „Câtă poezie a mai rămas în lume?”, care mă plimbă prin străfundurile ființei lirice – este tot o poezie. Un poem al mării căutări.
Poezia, în măreția și preaplinul frumuseții cu care a fost înzestrată, uneori se face mică-mică și nemaivăzut de discretă. Este pretutindeni. Se joacă cu tine ca un copil și nu o poți prinde. Ca o mireasmă primăvăratică a unui pom ce vrea să dea în floare. Ca un freamăt de dor, pe care nu-l poți explica nimănui, oricât de multe cuvinte n-ai potrivi.
Poezia adevărată se dezbracă de forme, lirisme și chiar de cuvintele toate. Se dezbracă de timp. Ea este acum. Trăiește în veșnicie. Poezia-i dorul nescris după frumusețea desăvârșită, care creează armonii.
Iubesc poezia care nu s-a scris încă. În această anticameră a facerii ni se plămădește sufletul. Al întregului popor. Acolo-i frământarea cea bună, dorul, râvna. Iar, mai apoi recunoștința și iubirea. Schimbarea. Măsura poeziei noastre este măsura dragostei și a răbdării în travaliul creației. În viața toată.
Iertați-mă pentru aceste ecouri ostenite… Nu știu câtă poezie a mai rămas în lume… Întrebările toate se preschimbă în rugă.
Doamne, învrednicește-ne să mai auzim ciripitul păsărilor și cântecul poeziei;
apără-ne cu taina Cuvintelor Tale, așează-ne în rânduială și firesc, să devinim fii ai luminii și ai poeziei;
călăuzește-ne spre adevăratele și smeritele căutări, cu liniștea de la începuturile facerii lumii, binecuvântează-ne să deslușim câtă poezie a mai rămas în sufletul ființei noastre românești;
dăruiește pană de aur acestui popor înstrăinat de el însuși, să-și poată recupera forța creatoare și potențialul artistic hărăzit;
deșteaptă-ne din războaile cele văzute și nevăzute, prin Cuvânt, prin Frumusețe, prin Comuniune.
Doamne, noi suntem lutul, din care te rugăm să plămădești armonia cuvintelor. Firele vieții și a poeziei. Ritmurile care ne apropie de minunile cuminți ale Creației. Creația ne va împrieteni adevărat cu Creatorul. Ne va salva de la moarte.
Această reflecție se încheie cu o altă întrebare: Hristos se naște într-o iesle săracă; încălzită cu smerenia neînchipuit de profundă a Fecioarei Maria; oare poezia mișcătoare se va putea naște în lumea de astăzi? Adesea zbuciumată și ieșită din firesc…
Răspunsul este o trâmbiță care ne cheamă la pocăință. Ascultare. Asceză. Iertare. Cu râvnă fierbinte, să alergăm la Poezie… La Creație. La Creator.
„Slăvit e versul – cântec, miraj, întraripare
E-n Nemurire o carte de liberă intrare.”
A. Vlăhuță
Doamne, nu ne lăsa în nepoeziile noastre. Fii nouă candelă mereu aprinsă, călăuzitoare spre armonii. Să fim și noi… În poezie.
Aurelia Obreja 