Cugetări

Câtă poezie a mai rămas în lume? I

„Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.”
— M. Eminescu

Logosul adie tainic. Atâta frumusețe n-am auzit niciodată. Un vers de aur se roagă adânc și tăcut în vistieria ființei mele. Atâta dor n-am simțit niciodată.

M-am întâlnit cu toți poeții lumii într-o slovă de foc. Și ardem a căutare de rosturi, lumini și virtuți. Atâta cântec care mă cheamă, n-am cunoscut niciodată.

Mă veți întreba: „ — A ce-ți cântă slovele?” Voi răspunde într-o șoaptă: „ — A întrebare, prieteni… Mereu a întrebare. Oare, câtă poezie a mai rămas în lume?”

Izvoarele m-au chemat acasă. Să-mi cânte poezia de la începuturi. Să-mi fredoneze limpezimea apei și nevoia profundă de a-mi păstra originile vii. Psalmii veșniciei s-au născut în satul meu. Îi auziți?

Poezia rădăcinei. Poezia tradiției. De aici începe mărețul vers. Din simplitatea cu care o bătrână coace pâine. Din firescul cu care curg izvoarele și se nasc copiii. Din comuniunea împăciuitoare a omului cu Creatorul; cu aproapele; cu darurile vieții, care uneori ni se deschid sub formă de încercări și dealuri de urcat; cu viața însăși. Din înțelepciunea chivernisită de poporul românesc. Din picătura apei de izvor. Din curăție și din duh.

Poezia adevărată e limpede. Clară pentru suflet.  Veghetoare. Trezitoare. O recunoști neapărat. Dintre sute de cuvinte și texte, care se întrec în strălucirea penei de păun, poezia coborâtă pentru noi din veșnicie – miroase a cer. O simți. Lucrează spiritul de simplitate, jertfă și măiestrie.

Logosul niciodată nu se lasă amăgit. De asta există poeți și nepoeți. De asta există oameni care aud cântecul poeziei și oameni care doar lecturează versuri, pentru a se relaxa.

Cuvintele au culoare, sunet, formă, textură, ecou, suflet. Cuvintele sunt vii. Ele trăiesc printre noi. Și, uneori se întâlnesc a poezie. A frumos. A profunzime. A deșteptare din necuvinte și din ignoranță. Poezia este dincolo de timp. Dincolo de destin. Dincolo de toate. Dar, atât de aproape… Atât de mângâietoare și de vindecătoare.

Un poet învață meșteșug și se ghidează după legile contrapunctului artistic, observă tranzițiile sociale, fenomenele psihologice și alte manifestări umane. Dar, mai mult decât atât, un om al cuvântului caută să fie vrednic de a înțelege taina iubirii, acolo se naște poezia. Acolo sălășluiește Cuvântul. În peștera inimii.

 Poezia este mereu un dar pentru celălalt. Poezia este o chemare în Împărăția cea fără de moarte, în comuniune. Poezia-i tăcerea dintre rânduri… Suavă, fină, transparentă.

La început a fost poezia. Apoi, dragostea care nu cade niciodată. Apoi, izvoarele din satul meu. 

În lume nu există poezie. Lumea toată-i poezia sufletelor noastre.

Vă dăruiesc un început de răspuns… Un dar împărtășit în slove, trecute prin focul inimii. La început de an. La început de alb. Și, totuși… Câtă poezie a mai rămas în lume?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s