A fost odată ca niciodată o fată care căuta iubirea. Ea știa numaidecât că iubirea trebuie să fie adevărată și mare. Întreagă. Dreaptă. Nobilă. Neclintită.
Fata noastră și-a câțărat acest sentiment înalt într-un turn, și l-a închis acolo. Apoi, l-a încuiat, cu o cheie strălucitoare și unică.
Dragosteanucadeniciodată, dragosteanucadeniciodată, dragosteanucadeniciodată. Își repeta continuu. Imnul dragostei nu poate fi greșit…
Cum să cadă dragostea? Cum să pierd cheile? Cum să uit drumul spre turn?
Dar, exact de la conștientizarea, că fata este doar un om și poate greși în înțelegerea corectă a imnelor și a iubirii, a început să-și adreseze întrebări. Și-a amintit că are o inimă cu care poate oferi. Dar, mai mult decât atât, a observat că așteaptă (prea mult, aici încă nu a găsit măsura de evaluare potrivită) să primească.
„Mai fericit este a da decât a lua/dăruind vei dobândi/dragostea nu caută ale sale…”
Este un curaj să iubești? Sau o bucurie? O asumare? O răstignire a propriilor vreri, doriri, reprezentări?
Apoi, fata a obosit să caute, să înțeleagă, să se rătăcească. Unica hartă valabilă era credința și încredințarea că Dumnezeu le rânduiește pe toate asftel încât să se întâmple, să vină Iubirea acasă.
Dar, iubirea este fină și fuge de la sufletele tulburate. Ca o pasăre ce cântă în brațele răsăritului și vrei s-o vezi aproape aproape. Și cât mai aproape vii, cu atât mai departe zboară.
Prima dată, pentru a găsi cheile de la turn, ea s-a pornit prin păduri. Pe acolo, poate se lasă ghidată de umbre și de copaci. Dar pădurile prin care pornești singură, au multe locuri prin care te poți pierde ușor. În schimb, când găsești cărările potrivite, ții minte procesul.
Copacii nu puteau decât să-i ofere o scurtă liniște și odihnă… Un fel de tihnă, dar nu acea pe care o căuta. Există ceva mai mult, că nu degeaba are omul suflet.
Întrebările o dureau. Și cu cât mai mult căuta răspunsuri, cu atât de mult se îndepărta de cheie. Și în această căutare, nici un prinț pe cal alb nu poate să o salveze (care, oricum nu există). Pentru că, cărarea spre turnul unde ți-ai închis inima, nu o poți găsi decât prin roua lacrimelor, ce se vor preface în modeste licăriri ale curăției și ale căinței.
Cine nu luptă cu necurăția spiritului, nu poate fi vrednic de iubire. Nu va găsi niciodată cheile…
Dragostea nu cade niciodată, da. Cad inimile noastre slabe. Iubirea este cuibul păcii.
Această poveste nu este nici bună, nici rea; nici frumoasă, nici urâtă; nici mare, nici mică. Ea este exact așa cum este. Precum și fata noastră, care învață să-și îmbrățișeze durerea. Să danseze cu viața și cu incertitudinea ei. Să aștepte Iubirea. Să fie. Să nu se teamă să piardă chei. Să nu simtă vinovăție disfuncțională (care tot iubire caută) atunci când apare ceața. Fără drame, fără basme, fără ziduri. Iubirea nu are nimic de demonstrat.
Poate că, va urma…
Iunie, 2022
Aurelia Obreja 