Te rog, lasă primăverile să fie. Ele știu să ne mângâie. Să ne renască. Să ne mire. Să ne iubească. Doar lasă-le să fie.
Observă. Te rog deschide ochii și vezi. Ascultă frumosul ce cântă. Ascultă liniștile izvorâte din firul de iarbă, din flori și din copaci. Din cer și din pământ. Din cântul îndrăzneț al păsărilor. Din bucuria pământului.
Te rog să le auzi. Aceste liniști și acest frumos discret, care se ascund peste tot. Bate la ușa mirării. Deschide inima ta. Să adie vântul cald de primăvară și să-ți încălzească firele omului din tine.
Te rog, privește această floare. Ca ființe umane, care coexistăm în armonii cu natura, cu creația și cu Creatorul, nu ne putem permite ignoranța. Cum ar fi oare, dacă am încerca să cultivăm trezvia simțurilor și conștiința frumosului? Cum ar fi, dacă ne-am permite să fim ghidați, să învățăm de la ciclicitatea, puritatea și esența proceselor naturale, pe care avem onoarea să le observăm?
Poate ar fi mai multă simplitate. Mai mult alb. Recunoștință. Plinătate. Liniște.
Te rog să nu uiți niciodată că există primăvara. Că exiști tu, cel care trebuie să crezi în primăvară. Nu te teme de acest trebuie, e unul care te îmbrățișează cu încredere. Trebuie să crezi că există primăvară. Da, atâta iarnă e în noi… Dar, niciodată primăvară n-a venit degeaba. Niciodată. A venit cu înfloriri. Cu nădejdea că viața poate să înflorească, poate să dea rode. La fel ca și tine.
Când se vor ivi mugurii tăi? Pe ce sol crești? Ce fel de floare ești? Ce oferi lumii?
Ridică-te din risipirea ta și fortifică-ți întreaga ființă privind o floare. Curăță-te prin frumusețe. Prin ale ei veșnice revărsări. Să fie oare frumosul un ecou al veșniciei?
Aurelia Obreja 