Desculț, cu tălpile albe și cu ochi de albăstrele neivite, a început să-și țese rochia. Grăbită, dar și fără pic de grabă în același timp. Determinată, frumoasă, verde.
Lacrimile-i sunt încă reci și rouă se lasă îngândurată pe firele subțiri. Îngheață, dezgheață, îngheață, dezgheață. Dar, iarba aceasta a noastră nu se supără nicicând. S-a înfipt și ea într-o nădejde, în curând va crește multă și înaltă. Și, poate, va odihni o furnică la umbra sa. Sau o floare, sau niște oboseli de om. Nu se teme nici de strivitul sau râsul zgomotos al celor ce n-o observă.
A observa ochiul ierbii este o minune. Că există iarbă pe pământ. Că există viață. Că a fost rânduit să existăm și noi.
Mâinile-i sunt moi, iar mișcările încete. Din când în când, trezește o apă, un mugur, o floare. Un om, poate. Și nici măcăr nu se grăbește. Să doarmă fiecare cât o vrea. Și mugurii, și omul. Va veni ziua binecuvântată pentru trezirea fiecăruia.
Iar privirea-i e blândă, cuminte, nerăbdătoare. Brodată cu fărâme azurii de cer. Nu, nu, nu. Cu întreg cerul.
Părul lung atinge pământul și rădăcinile vieții. Îl vedem noi și cei adormiți la marginea luminii. Mai poartă cu ea și o torbă. Cu semințe. Le sădește în cugetul și-n simțirea fiecărui căutător de rosturi.
Își plimbă rochia în soare și în lună. În dimineți, și-n asfințituri. În câmpurile neîngrijite ale sufletelor noastre. Iar noi, împreună cu darul nădejdii ce ni-l dăruiește, ne răsuflecăm mâinicile și începem a lucra terenurile pârlogite.
Mă rog, să avem suficient curaj măcar să ne vedem pârloaga. Să ne vedem pe noi așa cum suntem cu adevărat. E prea multă lumină, ca să rămânem în ignoranță. În viață netrăită, în Nu.
Mă rog, să ne trezim omul lăuntric, să lucrăm la fortificarea și înnoirea duhului. Mă rog să mă trezesc. Să ne trezim. Să ne vedem înmuguririle. Viața. Esența.
Cu toții dansăm în jurul rochiei larg desfăcute. Și așteptăm. Da, așteptăm… Primăvara și Învierea. A Mântuitorului, a mugurilor, a omului.
Aurelia Obreja 