Ușa asta mă doare. Încrețită ca un om bătrân, care n-a înțeles nimic despre viață. După ușă, nimeni nu știe ce se află. Doar vânturile reci au mai vizitat casa aceasta. Vânturile și gândurile. Lacăt, lacăt, lacăt.
Oare, cheia am pierdut-o prin câmpii, pe dealuri, prin băltoace, prin cerurile mele mici și mari, în care mă jucam veselă: de-a v-ați ascunselea, de-a profesoara, de-a prinselea, de-a viața? Sau, poate-i prin buzunarul acela imens în care găseam de toate: o carte, o bucurie, un măr, un sens, o mirare, o speranță și alte multemultemulte lucruri trebuincioase unui om? Dar, pe străzile înguste în care am uitat că mă joc de-a v-ați ascunselea, crezând că mă caut serios? Am uitat să mă joc. Acolo, acolo poate fi cheia aceia?
Nu, nici pe dealuri, nici pe străzi, nu-i. Pentru că drumurile acestea-s bătătorite și pot găsi cheia după propria-i umbră.
Acum, acum cheia asta-i altundeva… Ascunsă-n cenușa nedreptății omenești. Cenușă. Care, fusese cândva, poate un fir de iarbă, sau poate o vie și delicată floare?
Și m-am apucat să judec, să înțeleg, să mă ascund după raționamente și argumente sforțate…. Poate că solul nu era prielnic, poate că a fost secetă în acest an, poate că iarba preferă să fie cenușă, poate că… Dar, cine-s eu să judec cenușa, iarba cosită și florile uscate. Cine-s eu?
Iată de ce nu aveam ochi să văd cheia. Era ascunsă în cenușa lumii și în judecarea mea. Ce ușurare că există dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea omenească. Poate că, nici nu trebuia să caut nimic…
Pentru toate există vreme sub ceruri. Iar, orice lucru își va descoperi adevărata sa față. Să binecuvânteze Domnul și cenușa și iarba cosită și florile uscate. Și, mă rog, să ne ierte. Pentru pierderea chibzuinței și a cheilor.
Nu vă temeți, flori vii ajung pentru toată lumea. Și bunătatea … care niciodată nu se pierde pe drumurile noi.
Curaj să avem!
Aurelia Obreja 