Mi se pare că nimic valoros nu se mai poate zice în această lume. Nimic din ceea ce ar descoperi noi adevăruri despre a fi, a simți, a gândi. Totul a fost zis și scris, demult. Explicat prin exemple, pilde și sacrificiu. E un paradox aici. E ceva la mijloc ce nu pot dibui, încă. Când nimic nu se mai poate spune, se spune din ce în ce mai mult. De parcă, oamenii, prin parafrazările lor neelaborate, prin jumătățile de măsură cu care filtrează cunoașterea, prin ifosele de intelectuali și pseudoexperți, prin opiniile vocale, dar secătuite de esență, text și fundament axiologic ar putea schimba măcar direcția unui fir de iarbă. Ar putea, desigur, doar în mintea lor.
E o saturație de exprimări în dreapta și-n stânga. Saturație de oameni care știu tot. Saturație de scrieri ușuratice, de nimicuri înfrumusețate, de cărți împăunate și ambalate siropos. Nu judec. E clar, fiecare om are nevoie de apartenență socială, de apreciere, de recunoaștere a propriei identități. Fiecare strigă: „Sunt aici, observă-mă! Ce să fac pentru asta? ”
Asistăm la un fel de „strivesc corola de minuni a lumii”. De ce și nu? Pentru că vreau, pot, am nevoie să-mi creez brand, nume, comunitate care să mă urmeze. Să mă simt util și important. Iarăși, ajungem la necesitatea umană de autorealizare, asupra căreia, în ultima perioadă, s-a insistat foarte mult. Și, oamenii, în fuga lor nebună după recunoaștere ( adică, lipsă de cunoaștere față sine și lipsa de iubire, ca necesitate de bază pentru siguranța psihică) , au căzut în aceste capcane. Mrejele propriei închipuri, acompaniate delicat de cei cu interese specifice. Știți voi.
În aceste maratoane, ce se întâmplă – este că am ajuns să strigăm atât de tare, încât nu ne mai putem auzi. Cel mai grav este că uităm să ne auzim și pe noi înșine. Și apoi, ce fel de adevăruri sunt acestea dacă le strigi? Le deformezi, le exprimi vag, fără sondarea profunzimii, fără căutarea de sensuri? Păstrând rafinamentul omului care știe că e mic și vulnerabil în această lume, dar în același timp puternic prin darurile, talanții și misiunea pentru care trăiește.
Ce fel de exprimări îmbâcsite de orgolii omenești? Ce fel de modernisme și versuri minimaliste, simpliste, fără acel tremur de viață în ele, fără acea gândire măreață, dar conștientă de nimicnicia ei? Adevărurile nu se strigă, nu se urlă. Ele se zic într-o liniște, prezentă și ea la acest moment delicat, momentul în care omul se întâlnește cu Textul, nu doar cu contextul (vorba lui Noica), momentul în care omul, în puținul lui, poate interacționa cu tainele acestei lumi, progresând în cunoaștere, dar păstrând „corola de minuni a lumii”.
Aurelia Obreja 