Jocuri

Între cer și pământ se plimbă niște inimi obosite. Rănile ne cheamă la trezvie. Cerbul rănit se ascunde după vânturile de toamnă. În fiecare primăvară ne promitem fericiri false. În fiecare vară ne ascundem de arșiță. Iarna înghețăm de frigul neputințelor.

Așteptăm minuni și nu ne mai așteptăm pe noi înșine. Nu le vedem, chiar dacă ele apar. Avem inima legată la ochi. Ne jucăm de-a baba-oarba. Pe achipuite, căutăm ceva. Să dăm sensuri, să cunoaștem, să creăm, să înțelegem. Să, să, să. Ți-ai acoperit bine ochii? Așa-i că nu mai vezi nimic?

Uneori, râde viața de noi, cât de iscusit acest joc, ne ține în siguranță. Ne (pre)facem că nu vedem. Nici chiar miracolele. Asumarea lor ne costă mult mai mult decât trăirea confortabilă într-un cocon de tulburări.

Sau, de-a v-ați ascunselea, vrei? Gata, te-ai ascuns bine? 1, 2, 3, 4. M-am pornit cu ….

Cine pe cine caută? În jocul pe nume – viață, șmecheria este că nu te caută nimeni, până nu te găsești tu. Regula de bază.

În copilărie trișam în acest joc de-a baba-oarba. Mereu îmi lăsăm un gram de loc pentru lumină. Ce facem, acum, cu amestecul de lumină și întuneric din noi? Antitezele fac viață?