Ne jucăm. De-a ce vrei tu. Poate chiar de-a nimic. E și acesta un fel de joc. Unde ne prefacem că știm totul: reguli, strategii, timpuri limită, sensuri.
Și mi-e greu să joc cu cărțile pe față. Sincer și vulnerabil. Rațional și echilibrat. Frumos chiar. Demn.
O să mă întrebi de ce. O să tac. O să tac. O să tac. O să insiști, totuși. O să-ți zic să ai răbdare. Eu doar am vrut să fiu cea mai bună jucătoare. Și am pierdut. Instantaneu.
Când eram mică, bunica îmi citea povești despre răbdare. Eu încă sunt mică. Și bunica e alături. Doar că e timpul să-mi citesc singură poveștile. Despre viață. Despre dragoste. Despre a fi. Cu respect pentru mine și pentru alți oameni.
Vezi, ți-am zis că poveștile sunt importante. Ele te învață să crești. Cu blândețe.
Apoi, la un răsărit de soare, mi-ai zis că n-am pierdut nici un joc. Că, în acest joc nu există „a câștiga” sau „a pierde”. Există doar lecții și viață. În viață înveți.
Am râs. Am plâns. Am râs. Am plâns. Și te-am crezut. Pentru că lacrimile spală. Neclaritățile. Vezi de mai aproape. Înțelegi ce-i important. Cu adevărat. Prețuiești ce ai alături. Aici, aproape, chiar lângă tine.
Fuge libertatea pe sub nasurile noastre. Și bucuria. Și plăcerea de a învăța. Mă ambiționez să le prind de-o mână și să le invit în casa noastră. Cine știe, poate chiar acceptă. Și de această dată, ne vom juca din iubire.
Aurelia Obreja 