Și dacă s-ar termina toate cuvintele din lumea asta, ți-aș dărui inima mea. Așa slabă și schiloadă cum este. Are și ea, undeva în adâncurile ei, o inimă. Inima are inimă. Ea știe cum este să iubești. Cu adevărat. Deseori, inima are doar minte. Uneori, are doar iubire. Alteori, știe cum să le integreze pe ambele.
Ți-am promis că-ți voi scrie o poveste. Într-o zi cu soare. Nu știu dacă e soare acum, că-i un fel de carantină în lumea mea. Știu însă, că-i timpul potrivit pentru o poveste. Te rog să o citești cu seriozitate. E o poveste serioasă. Mă rog, ca orice poveste.
A fost odată, nu se știe dacă ca niciodată, o floare. Era mică mică. Și albastră. Era atât de mică, încât aproape că nici nu se vedea, din treacătul grăbit al unui om. Înflorea pe la mijloc de primăvară și nu știa nimic. Știa doar că e floare și că vrea să dăruiască. Frumusețe și sens și viață și liniște. Nu contează cui, când, unde, de ce. Contează că ea-și știa clar rostul înfloririi. Îți închipui, să-ți știi rostul înfloririi?
La început, floarea noastră, a crezut că va dărui întregii lumii câte ceva. Elanul clasic al oricărei flori tinere. Se inspira și învăța de la alte flori cum este să dăruiești. Cum este să creezi. Cum este să fii o floare veritabilă. Frumos lucru, acest – a învăța. Dar, alte flori sunt alte flori. Chiar dacă sunt flori-învățători. Ele au experiența și parfumul lor.
Florile tinere încă nu știu că fiecare are parfumul său. Unic. Așa cum nu-i altul în lumea-ntreagă. Și, ca să dăruiești, e nevoie să-ți descoperi notele specifice. De vârf, de mijloc și de bază. Ale tale. Toate.
Florile tinere nu știu că poți dărui doar ceea ce ești. Și nimic mai mult. La școala lor asta nu se învață. Acolo-s doar lecții despre lumină, pământ și cer. Cum să crești echilibrat. Cu toate că asta nu depinde doar de ele. Dar, se recomandă să știi. Mai învață și despre vânturi. Și despre alte flori de pe planetă. Și despre Cel care le-a creat, printre lecțiile esențiale.
Florile tinere se grăbesc să înflorească. Asta-i o caracteristică tinerească și nebună de-a lor. Ele nu știu că important este doar să crești. Că nu poți planifica, cu roșu, zi de înflorire-n calendar. Nu există grabă pentru a înflori. Există doar timp potrivit. Și el vine când ești pregătit, și apoi iar pleacă, și apoi iar vine. Și atât. Da-i de menționat că și graba asta are un timp al său. Inevitabil.
Florile tinere mai cred că ele-s cele mai armonioase, diafane și frumoase. Ele încă nu știu că sunt doar flori. Și ce bine e așa. Că doar au note specifice și au învățat lecții despre lumină. Ce le mai trebuie ? Nu acesta-i sensul ?
Florile tinere nu știu că, oamenii nu observă frumusețea, atunci când ele o arată în mod insistent și vădit. Oamenii văd doar când florile cresc. Sau, văd doar flori gata înflorite. Și ei nu se gândesc. Ei simt că florile cresc sau au înflorit deja. Pentru că oamenii cresc odată cu florile.
Ce pace lină e atunci. Să nu aștepți să te observe trecătorii. Să crești în voia ta. Să-ți vezi de treburi. În ritmurile tale. Ce ușurare. Nu trebuie să arăți nimănui că ești o floare frumoasă. Adevăratele flori nu se întrec la frumusețe. Ele își recunosc și își respectă reciproc frumusețea.
Dar, știi ce-mi place cel mai mult la florile tinere?
Că ele știu să-și transforme întrebările în răspunsuri. Așa cum pot, că-i cel mai potrivit așa cum este acum. Curajoasele.
Ele știu să-și transforme curiozitatea în parfum. Și mi se pare că parfumul lor e tare proaspăt și nebun și autentic. Cu multă viață în el.
Ele știu să învețe cu recunoștință de la alte flori. Ele știu să fie mici și mari. În același timp. Cum e să fii mic și mare în același timp? Muncă grea.
Și, iată, floarea noastră, mica noastră floare, vrea din ce în ce mai mult și din ce în ce mai puțin. Pentru că ea știe. E timp pentru toate.
Aurelia Obreja 