Pădurea are ochii verzi și respiră a începuturi. Într-o zi, o să mă pierd prin tot verdele ei sălbatic.
Voi aștepta să mă cauți, să mă strigi, să mă urli, să mă reîntorci. Să-mi fie iar comod, ușor, în siguranță. Știi tu, ca înainte. Și o să te aștept așa, fără să-mi asum propria pierdere și dezorientare. Fără să știu că m-am pierdut exact atunci când am vrut să controlez totul, când am raportat toate sensurile doar la mine, când am uitat de verdele din inimă. Ce culoare poate avea o inimă ? Prostii, inima n-are niciodată culoare. Și, în general, ce fel de absurdități ? Care inimă ?
La început a venit frica. Clar. Bezna pădurii își face treaba. Și nu frica, dar fricile toate, dragile de ele, au venit să-mi comunice ceva. Știți voi: de necunoscut, de moarte, de schimbare, de viitor, de lipsuri etc. Ce să fac cu ele ? Speriată și mică am început a fugi. Maratoane întregi. Mă întreceam cu lumina și întunericul din mine. Mă gândeam că-s mai deșteaptă și le amăgesc eu cumva. De fapt, fugeam de mine și de neasumarea responsabilității pentru propria creștere. Simplu. Creșterea poate să doară.
Apoi am obosit. Fuga nu-i soluție. Pentru că fricile erau fix în mintea mea, se fugeau pe ele înseși odată cu tulburarea ce mă cuprindea. Ce-i de făcut ?
Pădurea e înțeleaptă. Știe ceea ce oamenii au uitat demult. Știe să reînvie, să moară, să fie ciclică, firească, proaspătă, vie. Știe să danseze, să cânte, să se joace cu vântul, să-și iubească rădăcinile, să respire, să ofere, să înflorească, să rodească, să răsară, să apună, să crească, să se micșoreze, să încălzească, să fie aproape de adevărul cel mai intim și subtil: simplitatea.
Mă las legănată de liniște și verde. Observ florile. Ah, sunt îndrăgostită de fiecare floare de pe acest pământ. Dumnezeu ne iubește prin flori. Ele ne învață arta fragilității și a puterii. Florile nu îmbătrânesc niciodată, ele sunt flori prin predestinarea lor. Chiar și când se usucă, tot proaspete rămân, le ascundem prin cărți și prin inimi.
Rădăcinile copacilor înfipte în pământul dătător de viață, îmi amintesc de rădăcinile oamenilor, înfipte în cer. În cerul din noi, pe care l-am primit în dar din naștere. Și nu-i nici un secret. Avem un cer lăuntric și gata. Totul este să avem suficient curaj să-l descoperim și să-l trăim. Să fim una cu tot albastrul din el.
Când eram mică vorbeam cu copacii. Îi salutam, îi întrebam, le cântam. Atunci, în naivitatea de copil, chiar credeam că mă aud. Acum, în seriozitatea de adult, cred că mi s-a dezacordat urechea.
Apoi, am învățat să am încredere. În necunoscutul pădurii. În necunoscutul din mine. Chiar și în pădurile altor oameni. Da, ne mai pierdem și prin păduri străine.
Am învățat să-mi îmblânzesc fricile, nesiguranțele, incertitudinile. Pentru că știu „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.”(ps. 102) Pentru că cred „adusu-Și-a aminte că ţărână suntem”. Și atunci, de ce să-mi fie frică ?
Iar, în una dintre zile, am înțeles că salvarea nu vine niciodată din exterior. Nu există, pur și simplu. Salvarea a fost mereu în mine. Simplu. În felul meu de a mă raporta la pierdere. Și m-am găsit.
Exact atunci când mi-am asumat pierderea, când am început a observa, când am început a avea încredere și a crede. Și pădurea mea e verde. Și florile înfloresc. Toate florile înfloresc în mine, le simt cu întreg sufletul.
Pădurea e înțelegătoare și prietenoasă cu oameni care se dezorientează. Și pierderea are sens. Uneori, mai mare decât găsirea.
N-ar fi frumos să ne întâlnim, să ne pierdem și să ne regăsim în acea pădure ? Hai. Dacă te pierzi, să știi că nu ești niciodată singur. Ești cu Dumnezeu. Ești cu tine. Și inima ta se va îmbărbăta și va înverzi.
Iar mila Domnului, din veac și până-n veac.
aprilie, 2020
Aurelia Obreja 