12 rochii

Am o rochie pe care o îmbrac când tac. Mă așez cuminte la o margine de lume și ascult. Ascult liniștea. Ascult cum se naște vântul și cum înfloresc ghioceii. Ador să ascult cum înfloresc ghioceii. Și, în ecoul lor, îmi mai aud tresăririle timide ale inimii. Ce faci, când de la atâta gălăgie nu te mai auzi? Ce faci când îți pierzi oglinda ? Eu tac, ascult, observ, sunt atentă la fragilitatea acestui moment.

Mai am o rochie curioasă și nebună. Aleargă prin băltoace, explorează, simte, greșește, se murdărește. Uneori, o invidiez pentru curajul de a trăi exact așa cum simte, pentru echilibru dintre nebunie și asumare. Ce-i drept, ultima perioadă o îmbrac mai rar. Avem noi niște neasumări la care mai lucrăm. Bună rochie, printre preferatele mele.

O rochie pe care o îmbrac doar când sunt cu mine. O rochie în care merg desculț prin verdele ierbii. O rochie în care simt albastrul cerului deasupra capului și pământul sub picioare. În ea, știu că eu mă am pe mine, că sunt susținută, că sunt în voia Domnului. Și totul este bine, fix așa cum este în acest moment. Chiar dacă nu-i așa cum îmi doresc. E un fel de rochie-echilibru, care combină simplitatea, inteligența și credința. Doar că, această haină se poartă numai curată, cu inima liberă, cu spiritul pur. Are nevoie de multe spălări. Secretul ei stă-n încredere.

Mai este una, rochia care nu știe ce vrea. Îmi place de ea. Nu-i deloc confortabilă și are pretenții mari. De la ea și de la toată lumea. Ne supărăm des. Și ce proces amuzant de învățare avem împreună. Eu nu înțeleg cum s-o port, ea-mi zice că nu vrea multe de la mine. Doar să am mereu spatele drept, să știu ce vreau, să fiu determinată. Să devin mai bună, mereu mai bună, niciodată nu-i suficient, niciodată nu-i așa cum vrea ea.

Uneori, mi-i tare greu s-o car pe mine, e grea. Mă dor umerii. O îmbrac din ce în ce mai rar. Am făcut o înțelegere, știe că mi-a fost utilă cândva, știe că o înțeleg. Acum, avem doar niște scurte promenade împreună.

Rochia care se ascunde și așteaptă să fie găsită. O îmbrac atunci când uit de mine. Doar câțiva oameni știu să mă recunoască în ea. Oamenii care mă iubesc.

Rochia care crede că-i tare deșteaptă. O fi ea, într-o oarecare măsură, dar e tare amuzantă cum își creează tot felul de înfrumusețări și artificii. Îi plac aparențele și e fixată pe detalii inutile. Când o îmbrac, mă pierd în mii de gânduri, amintiri, reverii, nostalgii. Un fel de rochie care are nevoie de iubire. Din acest motiv apelează la nuanțe care ar ajuta-o să-și exprime această necesitate. Imatură și naivă.

Într-o zi, chiar m-am supărat pe ea. Am vrut s-o arunc, s-o uit, s-o ard. Dar, totuși, e rochia mea. Așa cum este. Are loc în garderob. Se mai întâmplă s-o îmbrac, fără să conștientizez. Cunoscându-ne deja, știm care ne sunt limitele. Cel mai frumos e că râdem împreună. Râdem de noi. De cum avem nevoie de iubire și nu știm să o cerem în alt mod.

Rochia care știe, simte, poate. Știe că știe, știe că poate. E dintr-o colecție mai nouă. Nu știu încă să povestesc despre ea. Știu doar că e puternică prin modestie, eleganță și începuturile plăpânde de înțelepciune. E mai mult tăcută, tainică, profundă. Și, în același timp, atât de adevărată. O rochie nobilă. O îmbrac doar când știu exact că am s-o pot purta cu demnitate.

În ea mă simt cea mai frumoasă femeie de pe pământ.

Rochia care descoperă, învață, explorează. E cea mai practică din toată garderoba. Vrea să cunoască, să afle, să acumuleze. Îi plac cărțile bune și oamenii care sunt asemeni cărților nescrise. Adică, oamenii de la care poți învăța.

Mai este una, e cam sfioasă. Nu mi-i dragă, dar m-a ajutat de multe ori. Nu e o rochie la modă. Are o frumusețe a ei, îndepărtată, ca un ecou. Nu o prea aud, încă. Stranie rochie, nu-nțeleg cum se poartă. Or eu trebuie să cresc, or rochia nu-i pentru mine.

Rochia în care alerg de mine însămi. Cea mai complicată rochie. O îmbrac cu ușurință, o dezbrac dificil.

Rochia în care sunt vulnerabilă. Despre ea n-am ce scrie. E curajoasă și vulnerabilă. Asta o face frumoasă.

Rochia în care totul este la timpul prezent. În ea toate-mi sunt bucurie. E ușoară, miroase a cer. Cred că am primito-n dar de la Dumnezeu. El ne-a dat poruncă să ne bucurăm, să trăim, să ne folosim talanții, să ne iubim, să fim fii și fiicele Lui. Să acceptăm invitația la frumusețe și la veșnicie.