„Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă. ” Ce am învățat de la mărturisitorii credinței ortodoxe, foști deținuți politici ai sistemului comunist ?

Nici un cântec alb nu vine
fâlfâind pe cer
cu o stea si pentru tine,
Lerui, Doamne, Ler

R. Gyr, Colind ceresc

Niciodată nu m-aș fi gândit pe unde mă vor duce pașii în anii de studenție. Am trăit o experiență care nu se învață nici într-o facultate. DA, cred că cel mai generos dar pe care l-am primit în această iarnă, a fost să cunosc câțiva dintre foștii deținuți politici ai temnițelor comuniste, care sunt stabiliți cu traiul în Iași, Constanța, București și Brașov.

Împreună cu colegii din Liga Studenților, am mers să-i colindăm. Desigur, turneul de colinde a fost doar un pretext de a-i cunoaște și de a le asculta istoriile cutremurătoare, sensibile, profunde, pe alocuri greu de perceput.

În acest text, am intenția să-mi împărtășesc trăirile și lecțiile care le-am descoperit în ochii acestor bătrâni. Ochii lor, în care erau dizolvate: suferința, groaza, întunericul, curajul și credința. N-o să le inșir aici istoriile de viață. O să povestesc ceva dincolo de biografie – despre LUMINĂ. Oameni care au pătimit, dar au ieșit învingători. Chiar și mai mult, au binecuvântat și au iertat închisoarea.

Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă şi rece în care şi pe Tine Te‑au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi ocară şi Te‑au azvârlit să zaci ca şi noi, flămând de adevăr şi însetat de iubire. 

Aspazia Oțel Petrescu

• 

• 

• 

• 

Torturile prin care au trecut depășesc limita omenescului. Durere, chin, nedreptate, cruzime, teroare. Acesta era scopul barbariei comuniste – dezumanizarea, depersonalizarea, înjosirea demnității umane, revolta omului nevinovat, reeducarea, dezicerea de credință, de valori, de adevăr, de neam. Adică, să te omoare ca om, creștin, cultură, gândire lucidă și diferită de mase. Să ucidă omenescul din oameni, să nimicească românitatea și să ne trezim fără Dumnezeu.

Din psihologia reeducării, fragmentul lui Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Reeducarea avea 4 mari etape:

1. Distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării.

2. „Autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva.

3. Batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu.

4. Angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi.

Doar că, în acest macabru experiment, nu le-a reușit să manipuleze o singură variabilă: SUFLETUL omului, care nu poate fi întemnițat nici într-o închisoare a lumii. În niciuna. Pentru că inima-și are rădăcinile în cer. Inima e liberă, darul lui Dumnezeu pentru noi. Ce mare dar! Să trăiești cu o enormă libertate în piept. Ce mare suferință! Să demonstrezi zeci de ani că nici un sistem nu-ți poate ucide credința.

I-am văzut bătrâni frumoși, filocalici chiar. Acea existență la limită, le-a lăsat sechele, dar nu le-a furat frumusețea și înțelepciunea. Privirea lor, din adâncul exilului, din adâncul seninătății și a sufletului plin de libertate, m-a îmbărbătat. E cea mai bună dovadă că omul e mai mult decât carne și oase.

Iar, jertfa lor m-a trezit. Conștientizarea acestei laturi spirituale pe care am cunoscut-o la bătrânii vizitați, mi-a oferit un alt grad de conștientizare, de cunoaștere a adevărului, a omului, a lui Dumnezeu.

În ochii acestor oameni am văzut firimituri de cer, culese prin suferință. Și, toate, rând pe rând, formau o seninătate. O seninătate a gândirii, a inimii, a felului de a fi, a demnității umane, a zidului ce l-au răzbit prin dragostea și credința lor.

Am învățat de la ei lecția dragostei de neam. E altfel decât să citești din cărți. E altfel, credeți-mă. E mărturie vie, e emoție, e un om care îți împărtășește din intimitatea trăirilor personale.

Lecție de credință: să te lași complet în mâna lui Dumnezeu. Să răzbați zidurile prin rugăciune. Să nu vezi cerul, dar să-ți trăiești cerul interior, să accepți invitația lui Dumnezeu la veșnicie, cu puținul pe care îl ai: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ţi‑o închin Ţie; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalţi, mă sprijinesc numai pe Tine”.

Dacă în timpul detenției au trăit în tortură, și durere, puși în situația în care să le moară tot ce e mai viu din ei, după, însă, au trăit pe verticală, în sus. Anii detenției le-au fost întorși în ani lucizi de bătrânețe înțeleaptă. Ce balanță fină are Dumnezeu.

Simt că cuvintele mele sunt mici și neputincioase. Dar, ce pot să fac, cum pot să ușurez această dramă a neamului meu?

Să onorez experiența acestor oameni? Să învăț de la ei? Să le cunosc viețile, să le citesc cărțile, să aflu, să descopăr? Să mă rog pentru ei? Să-mi servească drept modele vii de atitudine, de credință, de putere lăuntrică, de a primi cu seninătate loviturile ? Să-mi reamintească, în momente de restriște, că încă se mai poate ?

DA! Se poate de fiecare dată. Se poate doar cu sufletul liber, cu încredere și cu credință, cu Dumnezeu de mână.

Unde ne e cerul ? Unde ne e îndrăznirea ?

C. Noica

Vă invit și pe voi să cunoașteți această temniță rece, care, undeva în adâncurile ei, are o inimă…

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Ioan (8, 32) Vă recomand să explorați următoarele site-uri:

1. Fericiți cei prigoniți
2. Memoria
3. Gheorghe Calciu, cele 7 cuvinte către tineri
4. Ioan Ianolide, Deținutul profet
5. Adăugați voi.

Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este
Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decât poveste
Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.

Şi-am risipit atâta suflet, Tată,
În râvna mea neasemuit de mare
Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată
N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

Demostene Andronescu, fost deținut politic