Dimineața facerii lumii

Citesc cartea lui Paul Evdokimov Femeia și mântuirea lumii. Toată ziua îmi stă în cap o propoziție. Tot nu-nțeleg ce vrea să-mi spună. Cel mai curios este că această propoziție își face drum și spre inimă.

Fiecare dimineață a vieții omului se arată ca dimineața facerii lumii.

Acestea sunt cuvintele care se plimbă acum prin mine. Curajoase, încrezute, liniștite.

Fiecare, vă închipuiți?, fiecare dimineață este asemeni dimineții când Dumnezeu a creat lumea. Asta înseamnă că, în fiecare zi, noi murim și renaștem. În fiecare zi este atâta viață și creație și putere și luptă și dragoste și stare de înălțime și cer și foc și aer și apă și pământ. Și desigur, tu și Dumnezeu, tu și liniștea. Tu și ochii tăi, care încep a vedea. Tu și inima ta, care începe a simți.

DA. Atâta viața în tine. În fiecare dimineață. Și atunci când ești entuziasmat ca un copil și aștepți o nouă zi cu sufletul la gură. Și atunci când ți-e lene să te ridici din pat și parcă te-ai săturat de tot. Și atunci când, vorba lui Vieru – până la lacrimi ți-e dragă viața. În fiecare zi.

Uneori, nici nu observăm. Ei, și ce dacă m-am trezit? Iar la lucru, iar la școală.

Dar fix în momentul în care deschizi ochii, mai ai o zi. Încă o zi în care să trăiești, să fii în viață și să simți. Să râzi, să plângi, să te doară, să mori, să renaști, să fii, să știi că mâine iar va fi o dimineață CA DIMINEAȚA FACERII LUMII.

Stau așa mică, cutremurată, mirată și tăcută în fața acestei taine. Mă cuprinde certitudinea că fiecare dimineață este o nouă viață. Și în mine curg lacrimi care nu se pot plânge de atâta frumusețe.

Dar, acest gând mai are ceva profund în el. Îl las să se plimbe, încă.

Simt că diminețile mele vor fi altfel, măcar un pic. Poate să deschid mai larg ferestrele, poate să-mi setez alarma mai devreme, poate să fiu mai atentă la albastrul cerului, poate …

Şi a fost seară. Și a fost dimineaţă.