Când eram în clasa I, îmi plăcea să scriu, sau mai bine zis, să mă învăț a scrie. Exersam până târziu, voiam să fac toate liniile corecte, grațioase, fix ca în abecedar. Să fie perfect. Dar, se mai întâmpla, să nu fie chiar așa.
Sora îmi spunea să tai litera, cuvântul și să continui în același rând. Atât de mult mă deranjau tăieturile și greșelile din caietul meu, încât unica soluție era să rup foaia și să rescriu totul din nou. Așa se întâmpla mereu. Nici în maculator nu-mi permiteam să greșesc, să tai, să mâzgâlesc, să șterg. Puteam să rup foile, una după alta, ca totul să fie frumos și fără greșeli.
Fără greșeli ??? Aha 🙂 precis, zâmbesc acum, după atâția ani în care am tot învățat a scrie, cică, corect.
Ce am înțeles cu adevărat despre greșeli :
- În primul rând, greșelile vin să mă învețe că sunt om. Sunt om și am voie să greșesc. De altfel, cum aș putea crește?
- Greșelile sunt ca temele pentru acasă, când proful îți oferă o înțelegere generală despre subiect, câteva sugestii și timp să analizezi, să înveți, să concluzionezi.
- Nu din toate greșelile am vrut să învăț. Uneori, lecțiile erau mai mult decât puteam să asimilez și să digerez, la acel moment. Un fel de mă scuzați, dar am uitat caietul acasă, se poate să răspund data viitoare? Și data viitoare au fost multe și încă mai sunt.
- Greșelile mi-au demonstrat că am nevoie de ajutor și că nu sunt niciodată singură.
- Greșelile mi-au întărit o certitudine – dacă am încredere și credință, toate se aranjează și toate sunt cu putință.
- Greșelile mă învață să cer iertare și să iert.
- Greșeala este bine să fie abordată cu respect și recunoștință, pentru că a venit să mă învețe. De altfel, mă simt vinovată și mă autosabotez, ceea ce îmi ia din putere.
Îmi permit să greșesc. Să tai literele nepotrivite și să nu rup foile. Să nu mă prefac că am uitat caietul acasă. Să învăț. Să învăț. Să învăț.
Da tu când ultima dată ai uitat caietul acasă ? 🙂
Aurelia Obreja 