Calea inimii

Există o singură cale în lumea asta. Calea inimii. Acolo unde îți zidești altarul vieții. Pe calea inimii e numai lumină. Și ziua și noaptea, mereu. Pentru că lumina e fix în tine, într-o inimă de om, care se învață a iubi. Și atunci, de ce să-ți fie frică ?

Desigur, poți să cauți și alte drumuri. Acolo unde nu trebuie să-ți zidești cu răbdare și iscusință – altarul inimii tale.

Acolo unde nu trebuie să devii mai mult decât instinctele, necesitățile și poftele tale primare. Vreau asta aici și acum, pentru că merit. Acolo unde ești cel mai bun, numărul 1, centrul universului.  Toate se învârt în jurul tău, ca să-ți demonstreze că trebuie să cumperi, să consumi, să privești, să citești, anume produsul  X sau Y, așa o să te prefaci peste noapte în om fericit, productiv, cu perspective. Oare? Acolo unde nu este loc pentru conștientizare, pentru că alții deja au gândit pentru tine. Acolo unde totul e accesibil, grăbit, tumultuos, neînțeles, fals.  

Așa te trezești cu multe deșeuri. În rațiune, în inimă, în tine.  Iar, în timp, asta devine o normalitate. Poți să fugi maratoane întregi pe acest drum vicios. Poți să mergi la pas. Poți să faci ce vrei.

DAR

acela nu va fi drumul tău. Vei simți asta, pentru că nu vei avea lumină. Și, cum să trăiești în întuneric? Nu te mai vezi pe tine, nu mai vezi adevărata frumusețe și prospețime a lumii, prin care îți plimbi sufletul.

Partea din tine, care mai are conștiința pentru zidirea inimii , îți va șopti ce să faci. E nevoie de atenție și răbdare.  E nevoie de asumarea responsabilității pentru propria viața. Fără justificări și victimizări.

E nevoie să rogi ajutor.  E nevoie să te rogi. E nevoie să recunoști că ești doar un om, care se învață a iubi. Iar, tot ce este în tine, va fi semănat pe un pământ bun și roditor.