A fost odată o fată

A fost odată o fată. Când era mică, cel mai mult îi plăcea să deseneze inimi. Peste tot: și în caiete, și în cărți, și pe pereți.

Într-o zi, ea a considerat că unui om matur nu-i stă prea bine să deseneze inimi. Ce ocupație de copil. Ce naivitate. Că, cine ar avea nevoie de asta ? Nu-i deloc serios. Să mâzgâlești cu creioane colorate o inimă. Care în anatomie, nici nu seamănă a inimă adevărată.

Ha, ce bine că fata încă e copil. Ce bine că și-a ascuns câteva creioane colorate. Ce bine că, mai ține minte forme și inimi și oameni.

A fost odată o fată. Care se leagăna pe o pânză de păianjen. Și, pentru că, nu se rupea a mai chemat pe cineva (a se citi – un elefant). Așteptări, iluzii, tot felul de convingeri, certitudinea că ”totul trebuie să fie așa cum trebuie” și alte chestii interesante. De la care se poate de învățat, desigur.

Fata a făcut cunoștință cu elefantul. El a zis ca tot normal. Pânza s-a rupt. Și foarte bine.

A fost odată o fată. Ea avea o păpușă. Cea mai frumoasă din lume. Păpușa avea pe cap o coroniță. Sclipitoare, mare, cu pietricele albastre. Fără acest accesoriu jucăria nu mai era la fel.

Într-o zi, fata și-a pus coronița păpușei pe cap. Cică, să se joace un pic. Și ce credeți, era fix pentru ea. Tare bine îi mai stătea. Se tot admira și admira. Jucându-se așa, a uitat că o poartă. Și umbla așa prin lume, cu coroniță sclipitoare. Ce a fost mai departe, nu se știe. Poate că fata a înțeles că nu-i servește la nimic acest accesoriu, poate că încă se mai joacă. Cine știe, cine știe …