Liniștea într-o ceașcă de ceai

Ea este mereu cu mine. Stă cuminte fix la începutul inimii, acolo unde se întâlnește cerul cu pământul, pentru a-și citi scrisori de dragoste.  

Mă privește cu ochii blânzi. Așteaptă să-mi termin jocul nonsens și să revin acasă, înainte de a se înnopta. Știe că mă întorc de fiecare dată.

Când ajung, îmi spune să fiu aici, să am încredere în ce se întâmplă. Că totul va fi bine și că eu sunt așa cum sunt. Că așteptările altor oameni sunt doar proiecțiile lor. Și că noi toți suntem oglinzi, care au nevoie de iubire.

Apoi îmi dă apă. Beau și mă gândesc că nici nu am observat ce sete îmi era. Și râdem împreună. Cel mai des râdem de orgolii deșarte, de trufii ieftine, de lipsa esenței, de viață artificială, de triunghiul dramei și de alte nimicuri care îmi fură din blândețea și smerenia inimii.

Liniștea îmi dăruiește puterea și certitudinea că am suficiente resurse interioare pentru a-mi continua drumul. Așa cum pot. Important să fie adevărat și cu lumină.

Liniștea îmi oferă spațiu pentru a căuta adevăruri și sensuri.

Liniștea îmi oferă foaie curată pentru a crea și a mă spala cu roua cuvântului.

Liniștea mă ajută să rezonez mai bine cu mine, pentru a nu purta tot felul de măști.

Liniștea e o fată în rochie albă, care se pierde în albastrul cerului … pentru a se regăsi în frumusețea inimii ei și a celor din jur.

Dar liniștea ta cum e ? Ce culoare au ochii ei ?

sau poate ești ceaiul
din ceașca mea?

îmi strigi
fiiaici fiiaici fiiaici

ce se află
dincolo de 
apa fierbinte ?

bună seara, liniște
eu am chef de confidențe 

în inima mea ninge
cu fulgi fierbinți
de dragoste 
 
cu oameni
cu visuri 
cu speranțe
 
croșetez din ei
o bucurie simplă
și adevărată 

a mea a ta 
a noastră
 
știu că fulgii 
nu se topesc
pentru că
nici dragostea
nu cade
niciodată
 
acești fulgi 
au libertatea lor 

îi poți prinde
doar cu inima 
deschisă și albă
 
pentru că iarna 
este un fel de a fi