Toamna nu suportă ifosele oamenilor grăbiți și respirațiile sacadate. Ea nu-ți permite să-i calci cu ambele tălpi frunzele, care au aterizat cu grație și durere de prin vârfuri de copaci. Vrea să fie sigură, că meriți cu adevărat să-ți descopere taina ei.
Am văzut oameni care accelerează pașii. Neatenți și repeziți strivesc tot ce le stă în cale. Nu văd. Nu aud. Nu simt. Sunt preocupați doar de grijile acestei lumi.
Dar, am văzut și oameni care dansează cu toamnele. Și vals și horă și ce vreți. Ei merg calm, fără grabă, fără așteptări grandioase. Pur și simplu își permit să vadă, să audă, să simtă. Așa cum este. Au inimi conectate cu viața. Iar, prin foșnetul frunzelor ruginii aud frumusețea unui început de lume. În toți acești oameni m-am văzut pe mine.
Toamna numără respirații și pași, ritmuri și tempouri, oameni și oameni. Una dintre cele mai înțelepte toamne. Sau, mai bine zis, abia acum am observat această caracteristică valoroasă a ei. Frunzele cântă armonios și blând la harpa inimii mele.
Iar, inima asta, știe ea ce știe. Și toamnele to t…
Ce pot să-i ofer în schimb?
Să fiu recunoscătoare și bucuroasă. Pentru că este. Pentru că sunt. Pentru că putem simți împreună o frunză, o adiere de vânt, o picătură de ploaie, un copac, un cer, o viață.
Confidențe cu toamna ? Da.
Pentru că a iubi toamna este o artă.
Aurelia Obreja 